EU VĂ SALUT … MITICĂ

„Să fiți deștepți și fără frică/Eu vă salut… Mitică!” Astfel, s-a dus și unul dintre puținii actori ai Teatrului și ai Filmului, a cărui certificat de genialitate rămâne piatra de hotar al „Celui mai iubit dintre pământeni” sau a lui Cocoșilă, acest Mitică Popescu, de care nu ne putem despărți doar adnotând vestea morții celebrului actor, fie chiar într-un Paratrăsnet emoționant și de bun augur. Să se mai scrie și despre oamenii acoperiți de praf, trecuți într-o nemeritată uitare, transformând obișnuința în acel loc știut, dar nefolosit. Este un fel de implicare totală, de trecere în uitare, care, până la urmă, ne ajută să ne dăm seama că suntem încă vii și nederanjați, mai mult din respect și pioșenie decât din bădărănescul reformulat sub formă de cântec de leagăn sau de strigătul de luptă care nu doar ne deșteaptă, dar ne trezește la acel tip de realitate împovărătoare: Atenție, este și Mitică Popescu printre noi! Chiar dacă prezența Maestrului se identifică cu acel Munte din fața ferestrei, el nu poate fi neglijat, nu poate fi confundat, drept pentru care, nevoia de schimbare a reliefului nu este nici un fel de problemă pentru cei din jurul nostru, pentru cei din imediata noastră vecinătate.

Mă sperie gândul recapitulării numelor acelor Titani ai scenei și ai peliculei. Dimensiunea carierei lor devine copleșitoare, dar și acoperitoare de spații imposibil de cucerit. Un fel de spațiu inundat de aerul a tot cuceritor, pe care nu-l poți stăpâni decât prin asumarea sa ca fiind parte din el. Să ne cunoaștem valorile prin implicarea lor în acea taină a mărturisirilor prin viu grai. Un astfel de proiect cultural este mai mult decât necesar, el face parte din gestul firesc al timpului de a da voie prezentului de a se impune prin valorile sale, prin cunoașterea lor în amănunt, astfel încât inevitabila despărțire să fie un firesc plin de sărbătoare a totalei mărturisiri: suntem în ton cu veșnicia.

Stăm și parcurgem sadica listă cu cei care vor urma. Nume imposibil de rostit în contextul următorului pas care îi așteaptă. Nume pline cât un capitol masiv din Istoria Teatrului și a cinematografiei naționale: Florin Piersic, Victor Rebenciuc, Adriana Trandafir, Mariana Mihuț, Valentin Teodosiu, Olga Tudorache, Petre Lupu, Marian Râlea, Anca Sigartău, Răzvan Vasilescu, Marcel Iureș, Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Gheorghe Visu, Ion Chelaru, Mirela Gorea, Dorel Vișan, Andrei Șerban, Stere Gulea, Silviu Purcărete, Alexander Hausvater, Cristian Hadji Culea, Emil Coșeru, Cornelia Gheorghiu, Dionisie Vitcu, Mihaela Arsenescu Verner, Monica Bordeianu.

Pentru a nu induce în propoziție un sentiment de fatalitate, cred că numele mai sus scrise intră deja sub protecția divinității, cel puțin zece ani de acum înainte.

O astfel de veste poate fi garanția celor care se așează la picioarele publicului, în semn de adâncă reverență! Nici o moarte nu este gratuită. Nici o moarte „nu se dă pe sub mână”, nu intră în ecuația moștenirilor firești, a dreptului celui care cere primul, nu recunoștință, cât mai ales dreptul la veșnică aducere aminte.

Se știe că dincolo de moarte există această taină a Învierii, pe fondul aducerilor aminte, a spațiului liber dintre silabe, între care pătrunde veșnicia celui mai aprig deznodământ. Se poate striga în șoaptă? Se poate striga fără cuvinte? Se poate trăi strigătul, fie el și ultimul, fără de care nimeni nu s-ar mai descoperi a fi viu până la moarte? Se poate mușca din El adânc, cu o plescăire de limbă dedată plăcerilor carnale, fără de care nu ar mai exista sensibilitatea emoției pusă pe tarabă?

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume… s-au numit Eminescu, așa cum foarte bine se puteau numi Brâncuși sau Enescu, funcție de instrumentul la care erau interpretate.

În cele din urmă, s-au numit, pentru cel puțin încă o sută de ani, la mijloc de ianuarie, Eminescu!

ADI CRISTI