EMINESCU

Un nume care devine deja inconfundabil. Când spui Eminescu rostești eternitatea poporului român. Rostești versul care ne înconjoară și care face bine singurătății.

Eminescu ne ține de mână, ne ține minte, ne ține de vorbă, face din noi adeptul care vrea să însemne ceva. Vrea să vină mult mai aproape de rostrire, mult mai aproape de cântec, vrea să fie partea noastră de vinovăție așa cum și noi refuzăm cântecul să ne cerceteze sensibilitatea și starea de bine.

Avem nevoie de mantia care ne ascunde, în spatele căreia, cu sau fără voia noastră, se întâmălă ceva, pe când acel ceva nu poate fi decât viața luată la bani mărunți. Viața risipită printre degete, viața scoasă din uz, pe care totuși suntem  obligați să  o luăm în seamă.

Eminescu face parte din noi, oricât de străin ajunge să ne fie. Este ca și cum am vorbi despre funie în casa spânzuratului, sau despre florile din Grădina Ghetsimani, mică grădină din Ierusalim, la poalele Dealului Măslinilor, la est de pârâul Kidron. Are o suprafață de 20 de hectare, acoperită în mare parte de măslini. Acest loc a fost vizitat de mai multe ori de către Iisus Hristos și de însoțitorii săi. Aici ar fi fost arestat Iisus (Luca 22:48), de către o gloată mixtă de soldați romani și de gardieni ai Templului Herodian.

Eminescu are mai multe puncte de întâlnire cu limba română, cu limba care ne ține treji, care ne face să slujim această parte de lume în care dorul ne poartă  de mână.

Avem parte de cel care ne scoate la tablă, de cel care ne ține minte, de cel care se întâmplă să fie aerul supus respirației artificiale. Avem parte de cel care ne dictează ritmul în care respirația devine parte din noi, parte din viață.

Eminescu trece prin noi cum mai poate să treacă marfarul prin gara risipită pe dealuri, la poalele munților sau pe întinderea câmpiei ascunsă în ceața, care ne ia în seamă și care ne tulbură întinderea mâinii zidită în același tremur provocator.

Un nume inconfundabil. Când spui Eminescu rostești eternitatea poporului român. Rostești versul care ne înconjoară și care face bine singurătății.

ADI CRISTI