Pe când lupii au prins

iarna în colți

sfâșiindu-i gerul de beregată

încercam să ajung la tine

cu acea scrisoare de dragoste

nescrisă

dar învățată pe de rost…

 

Purtam fiorul necesar simțirii

emoției din care tremurul cădea

și toate cele necesare

obrajilor de purpură

și fâstâcirii cuvintelor rupte-n silabe…

 

eram ca o salcie

legănată de propria-mi respirație

pe când tu mă priveai adânc

să fi fost o fântână sau o prăpastie

un hău fără margini și fără ecou

de parcă ai citi cealaltă foaie întoarsă

în care se vorbea

despre ce face necunoscutul

surprins asupra ta

și rezolvat

prin regula de trei simple.

 

Era o iarnă bezmetică și ciudată

sau să fi fost doar oglinda

în care îți aranjai cămașa de noapte…