După mers semăna cu o stâncă

sau poate cu muntele întreg

(cu văile dintre piscuri,

cu stânele și lupii din împrejurimi)

 

După felul în care stătea

semăna mai mult

cu o cădere de stea

seducătoare și tristă

năvălitoare…

 

După tăceri

putea fi ușor confundată

cu liniștea din mijlocul furtunii

(acea stare apăsătoare

din care iminenta răbufnire

făcea viața atât de imprevizibilă)

 

cum de altfel și clipitul tău de gene

mă lăsa fără respirație

(ca un pește nimerit pe uscat

de atâta furtună

simplificând cu unu marea agitată)

 

După mers aducea

cu ochiul meu mergător pe gleznele tale

atunci când nu ezitam

să-mi exersez dreptul la Înălțare.