Am totul al meu,
fără resturi de-argint
Sunt cât să apar
puțin peste rând
Mă iau în seamă
atât cât să fiu
prezent în obsesii
despre care nu scriu
Le las să existe
întâmplări călătoare
despre care se vorbește
la rând, în picioare
Ne mai fiind nevoie
ca toți să se ridice
când vine vorba de mine
ca un pocnet de bice
Tresari când tresar
urechile ciulite
avide să mai prindă
cuvinte povestite
Sunt eu, despre care
lumea vorbește vrute
nevrutele-s petale
smulse de niște brute
Din maci îmi fac o rană
din rană plânge-o armă
privesc golul din palmă
mișcă o nouă dramă
cu aceeași recuzită
cu aceași despletită
el fiind ce-a mai rămas
chip de înger fără nas!