„Duios Anastasia trecea”

Când nu mai ai mamă

când nu mai ai tată, frați, surori

când nu mai ai copii, nepoți, vecini

necunoscuți…

E semn că nu mai ai nimic!

 

Nu te mai ai nici pe tine

chiar dacă viu de consideri

Nu te mai ai nici prin cel de lângă tine

atâta timp cât

acesta

nici el nu mai există!

 

S-au dus cu toții la moarte

cum altădată mergeau împreună la meci.

Ai rămas singur

doar tu cu stadionul

(și acesta prăbușit)

ne mai fiind nici un fotbalist în oraș

nici un copil care să știe ce trebuie să facă

atunci când vine o minge spre el

o minge întâmplătoare, ipotetică

cum s-a rostogoli în urma pasei

pe care cineva

întâmplător

ți-o dă!

 

Nu mai ai nimic

din ceea ce ar trebui să ai

cum nu mai primești nici o veste

nici o bucurie, nici o nenorocire…

Nu mai strigi, nu mai urlii,

nu mai scuturi de cap

nu mai faci nimic care să-ți trădeze

o anume stare.

 

Ești împietrit de-a binelea

cum te îngână obraznic

statuia soldatului necuoscut

cel care arata spre tine

sau în direcția ta,

atunci când aceasta a fost aleasă de sculptor

ca fiind orizontul curat al mării

(și nu torsul acela de bivol

nimerit între timp

în calea vizuală a timpului prezent).

 

Toate lucrurile s-au schimbat

Toate sensurile s-au schimbat

Nimic nu mai are aceeași direcție

Totul duce înspre alte vremuri

Doar drumul acela pe deal, singur și tăcut

doar drumul acela netezit de gândul de a fi

ultimul drum

Doar el este cel care duce spre cimitir

Memoria vie a celor care au fost și-au plecat

adunând singurătăți, vieți, destine

atent și riguros parcelate

cu lumânarea la cap

 

Să fie lumină, să aibă acest simbol

căci doar fulgerul mai este prezent

când memoria încă ne strigă:

”Veniți de luați lumină!”

În rest liniștea și pacea oferă tuturor

Tihna necesară odihnei pe veci

și firului de păianjen să se-împletească

în ritmul nemișcării… „duios Anastasia trecea!”