E miez de noapte.

Orologiul ar fi trebuit să bată.

E vreme de ora exactă.

Nu bate nimic.

Liniștea-i tăiată de la rădăcină

Un fel de tăcere sâsâită, cu degetul la gură.

La colț de stradă, felinarul aprins

trezește bețivul de serviciu

într-un etern monolog:

 

-Care va să zică, pardon, cât să fie ceasu?

(pardon: cât ți-e nasu!)

Băiete, cât avem ora exactă?

Dă la musiu încă un rând, că așa spune

Orologiu…

Chiar dacă nu se vede, el există

dincolo de întuneric…

Se va risipi în dimineața începută deja

ca un măr mușcat…

Gata! Să vină la băiatu băuturica!

Îmi arde instalația…

 

Băi, pana ramelor,

cine a furat clopotul bisericii

care niciodată nu a ezitat să bată ora exactă

atunci când mă ridicam în picioare

indiferent în ce loc mă aflam căzut

și strigam cât să mă aud: ”Încă un rând! La toată lumea, încă un rînd!

(chiar dacă ”toată lumea” eram doar eu.

Doar o parte din mine…)

 

Pe la celelalte colțuri de stradă

liniștea asfalta întunericul odihnitor

pregătindu-se pentru mașina de dimineață

Pentru stropitoarea care spăla caldarâmul

puturos

cu șampon de mere

Cel care te trezea de-a binelea

în livada copilăriei

din ce în ce mai îndepărtată, din ce în ce

mai desfrunzită.