24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
- „O reevaluare radicală a concepţiei Führerului asupra lumii şi a motivelor care l-au făcut să arunce omenirea într-o luptă teribilă pentru supravieţuire.” (Daily Mail)
- „Hitler pune în discuţie unele idei încetăţenite despre omul care a condus Germania nazistă între 1933 şi 1945… Foarte provocatoare.” (Robert Gerwarth, Financial Times)
- „Hitler aruncă o lumină nouă asupra dictatorului. Clară, bine scrisă, amplu documentată. O contribuţie valoroasă.” (Simon Heffer, Daily Telegraph)
- „O biografie stimulatoare, care te îndeamnă la reflecție și se impune prin originalitate și inteligență sclipitoare.” (Richard Overy)
Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Hitler. Doar lumea era de ajuns de Brendan Simms, colecția „Historia” – coordonator Mihai-Răzvan Ungureanu, traducere din limba engleză de Andrei Pogăciaș.
Despre Adolf Hitler s-a scris enorm şi totuşi lucrurile cele mai importante pe care credem că le ştim în ce-l priveşte sunt greşite. Cea mai nouă biografie a lui, avându-l ca autor pe reputatul istoric Brendan Simms, este prima care explică pe deplin convingerile lui Hitler şi demonstrează cum, ca întotdeauna, ideile sunt sursa ultimă a celor mai criminale acţiuni. Obsesiile politicii sale ne sunt prezentate dintr-o perspectivă diferită – principala preocupare a lui Hitler nu a fost, aşa cum se crede, ameninţarea bolşevismului, ci cea a capitalismului internaţional şi a Anglo-Americii. Aceste două temeri i-au ghidat de fapt atât antisemitismul, cât şi hotărârea de a-şi asigura „spaţiul vital” necesar pentru a supravieţui într-o lume dominată de Imperiul Britanic şi Statele Unite. Doar dominaţia asupra lumii ar fi fost de ajuns pentru ca Hitler să-şi atingă obiectivele, iar în cele din urmă a fost nevoie de o coalizare a aproape întregii lumi pentru a fi învins.
Brendan SIMMS (n. 1967, Dublin) este profesor de istoria relațiilor internaționale la University of Cambridge. Este autorul mai multor cărți, dintre care Three Victories and a Defeat: The Rise and Fall of the British Empire (2008), The Longest Afternoon: The 400 Men Who Decided the Battle of Waterloo (2015) și Europe: The Struggle for Supremacy, from 1453 to the Present (2014, nominalizată pe lista scurtă pentru Lionel Gelber Prize; tradusă la Editura Polirom în 2015 cu titlul Europa: Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent).
FRAGMENT
„Hitler a trecut acum la reorganizarea propriu‑zisă a partidului nazist ca să‑l transforme într‑un instrument prin care să câștige puterea. Și‑a imaginat un rol de avangardă pentru NSDAP, care urma să conducă societatea și electoratul, nu doar să‑l reflecte sau să‑l reprezinte. „Un mic grup de fanatici”, proclama el, „aduce masele alături de el. […] Uitați‑vă la Rusia și la Italia”, a continuat Hitler, „nu poți să lupți pentru majoritate dacă nu ai o minoritate puternică în spatele tău”. Aici, bineînțeles, Hitler făcea o virtute dintr‑un viciu, dar aluzia la modelul bolșevic era evidentă. Partidul a primit un nou statut. A urmat o serie de ghiduri și circulare, unele prezentând principii generale, altele hotărând chestiuni punctuale de politică sau de cadre. Deviaționiștii au fost excluși, fie la cererea lui Hitler, fie la recomandarea USCHLA. Membrilor li s‑a interzis să se alăture altor partide sau grupări, pentru a evita loialitățile multiple. „Este o falsă deducție”, îi explica Hitler lui Eitel Leopold von Görtz‑Wrisberg, membru al Bundesleitung (conducerea federală) a Frontkriegerbund (Uniunea luptătorilor de pe front) din Turingia, „să te bazezi pe un om care aparține și unei alte asociații, fiindcă nu știi niciodată ale cui ordine le va urma de fapt”. Hitler a insistat totodată și asupra plății cotizațiilor de membru, chiar și numai din motive psihologice. „Iubești întotdeauna doar ceva pentru care faci sacrificii”, a argumentat.
Crucială pentru eficiența partidului era crearea unui punct focal – ceea ce Hitler numea un „apex comun” și „adevăratul Führer” – care să mențină unitatea întregii organizații. „Ideea trebuie să aibă și un punct geografic central”, a continuat Hitler, citând rolurile respective jucate de „Mecca, Roma [și] Moscova”, fiindcă dacă un asemenea centru lipsește, există pericolul fragmentării. „Importanța geopolitică [sic] a unui punct focal central al unei mișcări” nu trebuia subestimată, detalia el în Mein Kampf, „căci doar existența unui loc cu magia Meccăi sau a Romei poate da forță pe termen lung mișcării”. Noua Romă, Meccă sau Moscovă urma să fie Münchenul, a cărui organizație de partid era plasată direct sub conducerea nazistă a Reichului. A cerut deci „concentrarea întregii activități inițial într‑un singur loc: la München”.
Orașul nu a fost ales din cauza apropierii sale de național‑socialism – porecla de „capitală a mișcării” i‑a fost dată abia peste zece ani –, ci tocmai din motive opuse. Oficial, Münchenul era acum extrem de ostil, iar Hitler avea interdicție de a vorbi în public în Bavaria pentru mai mult de doi ani de la eliberarea sa din Landsberg. Unii au sugerat că NSDAP ar fi trebuit să‑și mute sediul în Turingia, ceea ce ar fi reflectat mai bine Schwerpunkt‑ul (centrul de greutate) partidului din acel moment. Hitler a recunoscut „că avea acum mai mulți suporteri în fostele state roșii Saxonia și Turingia decât în Bavaria naționalistă” și că „eliberarea Germaniei ar putea veni de la marginea mării [adică din nord], nu din Bavaria. A contracarat, totuși, spunând că Münchenul era Golgota nazismului, „pământul sfânt” unde fusese vărsat „sângele martirilor” în 1923. A părăsi orașul pentru o zonă mai „ușoară” ar fi însemnat să trădezi memoria celor morți și adevăratul „sfârșit al mișcării”. Lupta din München nu trebuia abandonată.”
