Nu mai țin mine

Nu mă mai ții minte

Te iubesc fără să știu

chiar dacă simt înfiorarea

(nu înțeleg unde este iubire

când văd doar degetele în priză băgate)

 

Cred că totuși te iubesc

dacă-mi privesc ochii sticloși

până când îmi spui

să nu te mai privesc prin sticla sifonului

 

(Iau sifonul și în dau drumul!

ca o scenă din Reconstituirea:

−Și țifonul?!

−Și țifonul!

 

 

Și totuși,

(pentru că este un totuși important)

Cred că te iubesc !

 

Așa în felul meu

chiar și numai pentru că

nu te-am văzut de mult

Dar nu pentru că nu ne-am mai întâlnit

ci pur și simplu pentru că

între noi

(adică între mine și tine)

tot timpul era un tramvai, un autobuz,

un necunoscut, o tăcere, o ridicare din umeri

o întoarcere de cap…

dar niciodată nu am reușit

să ne privim în ochi

ca atunci când ne iubeam nebunește…

 

Și totuși, din nou cred că

te iubesc!

Doar atât cât să-mi aducă aminte de tine

doar atât cât să însemni ceva pentru mine

la inventar:

Mașina cu volantă de umplut sifoane,

Ladă din lemn de stejar

pentru rânduit sifoanele umplute,

Tejghea, Vitrină, Vânzător în maiou alb

Și Tu, cel de dinaintea mea

(cu două sifoane

ținute-n grilajul special de protecție)

apoi Eu,

următorul la rând…

Aici mă regăsesc în amintirile prăfuite,

dar intacte

asemenea fotografiei din dormitorul bunicii

Gălbejită și veche

din toți porii ei de carton fotografic respirând anii adunați,

zeci de ani sau chiar sute de ani…

 

Ce veche este iubirea de pe comodă

Ce tineri suntem noi

așa bătrâni cum am ajuns

Bătrâni și uituci…

Mă iubește, nu mă iubește?

O iubesc,

Nu o mai iubesc?

 

Mai dați-mi o floare de nu mă uita

Nu mai am petale destule

Să-mi aduc aminte…

 

Nu mai țin mine

Nu mă mai ții minte

Te iubesc fără să știu

chiar dacă simt înfiorarea

(nu înțeleg unde este iubire

când văd doar degetele în priză băgate)

și trupul cum mi se bâțâie…

 

Să sune cineva la 112