Se simte o nevoie stringentă de limpezire. Nu mai avem nici timp și nici răbdarea necesară trecerii prin Purgatoriu. Este un fel de lâncezeală, chiar dacă totul este stropit cu benzină, chiar dacă peste tot sunt inconștienți care se joacă cu focul. Nu ne dăm seama în ce pericol ne punem singuri. Suntem mai imprevizibili decât am fi dorit să fim descoperiți, doar pentru a fi luați în seamă, doar pentru a ne mângâia orgoliile nestăpânite.
Ne sângerează încă dorința nemiloasă de a conta chiar și numai cu prezența anonimă în cadrele zilei, indiferent de costurile pe care vom fi obligați să le plătim. Nu mai contează dinspre ce parte ne vine moartea sau din ce colț sună trompeta recunoștinței, totul e ca noi să fim vizibili, să fim apropiați de cel care vorbește, de cel care ia o decizie sau chiar de cel care este în măsură să suporte pedeapsa.
Nu se mai vorbește despre oportunitate, despre dreptate, despre interesul care ar trebui să ne țină în picioare sau să ne trimită acasă.
Am mai trecut un hop, provocat a fi reținut în tratatele europene diurne, salvarea Uniunii Europene de către cei care o compun. Ar fi trebuit să fie o implozie, o prăbușire în sine, astfel încât, ”mai marii acestei construcții”, pretinșii ei administratori, s-au văzut nevoiți să amâne pasul decisiv și să se comporte ca și cum nu ar fi gândit nimic în plus cu ceea ce avem acum, cu normele, regulile, cutumele și, mai ales, cu instinctele celor care oricum au mai mult decât le mai rămâne celorlalți. Să nu fiu înțeles greșit. Trebuie precizată nuanța prin care recunoaștem că cei care au mai mult au de la ei de acasă, în timp ce ceilalți au câte ceva din buzunarul comun al UE, buzunar, în care dau și ei câțiva firfiriei sau mult mai mult decât primesc (cum este cazul României).
Banii aceștia, despre care se face vorbire ca fiind ”fonduri europene”, nu sunt o pomană, un bacșiș, o ciosvârtă aruncată în praful drumului. Ei de fapt fac parte din întregul proces de aducere la același numitor comun a gradului de dezvoltare în interiorul UE, astfel încât să nu mai existe decalaje atât de mari, să nu mai creeze dezechilibrele, datorită cărora nimeni nu se simte bine, nici țările dezvoltate (care devin din ce în ce mai singure și mai puține) și nici țările în curs de dezvoltare, care nu mai au aer pentru următorii pași necesari ieșirii din marasmul economic și financiar în care continuă să se afunde.
De data aceasta, Klaus Iohannis are toate șansele să se vopsească în culorile victoriosului, ceea ce nu ezită să facă, ieșind în mass media cu declarații pline de emfază și de glorie eternă, de victorie zdrobitoare, pe care refuzul său de a recunoaște o UE cu mai multe viteze, cu mai multe cercuri concentrice poate fi considerată mutarea câștigătoare, la Roma, după ce Sfântul Părinte, Papa Francisc, le-a dat tuturor celor 27 de șefi de state binecuvântarea.
Nu putem să nu apreciem această revenire la normalitate, în peisajul firesc al comportamentului ne discriminatoriu al membrilor UE, chiar dacă această aducere în lumea reală a fost asumată de președintele Klaus Iohannis, cel care nu a contat în nici o ecuație pregătitoare de dezmembrări și ierarhizări, credem noi, inutile și greu de gestionat.
Iată ce spune ”puiul de dac”, în orașul în care mai există și Columna lui Traian, dar și Lupoaica alăptându-i pe Romulus și pe Remus.
„Suntem mândri de ce am realizat până acum. Cu ocazia summitul am adoptat Declarația de Roma. Viziunea fondatorilor proiectului european, a unei Uniuni din ce în ce mai strânsă, rămâne de actualitate și se regăsește în document. Menținerea unității celor 27 de state trebuie să rămână. Textul Declarației e pozitiv și echilibrat. Au fost preluate preocupările exprimate de România.
Subliniez că menționarea în textul final al conceptului de ”cooperare consolidată” e făcută în contextul actualului obiectiv, ca toate statele să acționeze împreună. Statele care doresc să se alăture, mai târziu, ”cooperării consolidate”, o pot face. Nu dorim pași înapoi de la ce am realizat.
E important să menținem cu realism și consecvență prioritățile. Să reducem decalajele existente. La începutul lui 2019 vom exercita președinția UE, ceea ce reprezintă o oportunitate. Vom stabili prioritățile. Vrem o Uniune unită, cu capacitatea de a juca un rol cheie la nivel global. Cred că putem depăși momentul de incertitudine. Dincolo de viziune ale statelor membre despre rolul de integrare, vrem să continuăm acest proiect care este Uniunea Europeană.
Ne-am opus, cu succes, unei Europe cu mai multe viteze. A dispărut, din discursul liderilor, această sintagmă. Nu se poate merge pe ideea unei Europe cu mia multe viteze. Ne-am întoarce în timp, nimeni nu vrea să se întoarcă în trecut”.
Este un moment peste care nu putem trece nici cu uitarea, nici cu nepăsare și nici măcar cu dezinteresul că așa ceva nu trebuie supralicitat, că noi vom trebui să fim în continuare spinarea pe care se poate scrie nu doar o scrisoare pierdută, cât mai ales o scrisoare de supunere, cel puțin pentru a trece puntea pe malul celălalt, acolo unde Angela Merkel, François Hollande, Paolo Gentiloni și Mariano Rajoy și-au dat întâlnire la picnic, acolo unde deja Alexis Tsipras, Charles Michel, Mark Rutte și Xavier Bettel pregăteau grătarele.
Păi cine a mai văzut petrecere profesionistă fără copiii noștri minune și mezelurile muzicii de pahar?
ADI CRISTI