Breaking News

CINE SUNTEM, UNDE VREM SĂ AJUNGEM

 

Iarnă în plină lună aprilie. Căderi masive de zăpadă, dar mai ales viscol cât să rupă copacii, să schimbe din nou ordinea firească a anotimpurilor. O iarnă severă cum nu a reușit să se manifeste în timpul destinat căderilor masive de zăpadă, a venit peste noi, doar pentru două zile de cod portocaliu, cum mai este în stare să vină o boală năprasnică, o lovitură în moalele capului cauzată de căderea unui stânci sau a unui asteroid. Ceea ce s-a întâmplat la noi s-a întâmplat și dincolo de Prut, un ciclon care a aruncat Moldova în întreaga ei cuprindere în clipe de groază.

Teiul lui Eminescu a fost fracturat și culcat la pământ. Specialiștii ar trebui să se pronunțe și bine ar fi să ne dea vestea bună, aceea prin care simbolul Poeziei eminesciene să fie salvat, să fie redat veșniciei ce a transformat Parcul Copou într-un loc de pelerinaj la umbra copacului mărturisitor de clipe romantice pe care poetul și iubirea sa le-au trăit și au reușit astfel să ofere poeziei șansa nemuritoarelor aduceri aminte.

Fractura produsă asupra unei părți a secularului copac a ajuns să ne doară în partea de nesomn a ființei noastre, parte în care Eminescu avea locul său nepereche, fiind păstrat asemenea flăcării veșnice. Nu știu alții ce simt, dar eu mă descopăr rănit în aripă, smuls din îmbrățișarea imaginilor adunate în milioanele de fotografii, pe care pelerinii le-au făcut, având fundal Teiul lui Eminescu! Copacul la umbra căruia Eminescu a adunat întreaga literatură română, construindu-ne o limbă literară care ne-a permis să ne cunoaștem valoarea în gesturile celor care nu au ezitat să afle cine suntem și încotro mergem.

Evident, suntem în spațiul simbolurilor, a acestor totemuri, care păstrează în vrajă  hipnotiza ce ne pune în postura de a descoperi hologramele durerii, dar și ale unor timpuri trecute, străine nouă, prin anii trecuți, dar foarte actuale prin repetabila lor povară.

Un accident banal a reușit să declanșeze trăiri nebănuite, dar păstrate în stand by, cum mai sunt păstrate borcanele de dulceață în cămările iernii pentru viitoarele clătite sau cum mai sunt păstrate lacrimile de rezervă pentru neașteptatele momente de durere, spaimă, dezastre. Prăbușirea unei părți din Teiul lui Eminescu face parte din categoria unui astfel de dezastru, care nu reclamă masarea de trupe la granițele de est ale părerii de rău, lăsând un gol în partea în care astăzi doar mărturiile fotografiilor garantează existența în fizic a părții lipsă acum. De dincolo de viscol, de sub zăpezile cuibărite până la refuz pe trupul Teiului, așa cum doar o sală de spectacol supraaglomerată riscă să se prăbușească, rămâne astăzi să ne dezmeticim ca dintr-o beție fulgerătoare, profundă și nemaiîntâlnită. Un mucalit reușește să sintetizeze faptele petrecute: ”Niciodată nu mi s-a întâmplat ceea ce aveam să descopăr în zilele acestea. Au fost cazuri în care trezindu-mă din beție m-au regăsit în altă casă sau într-un alt oraș, dar niciodată nu m-am trezit într-un alt anotimp!”

În miez de primăvară ne-am trezit peste noapte în plină iarnă, ca într-un exercițiu de hipnoză sau de prestidigitație, din categoria ”Hocus, pocus, preparatus – iată primăvara, iată iarna!”

În timp ce Moldova a fost dată de-a berbeleacul, cu picioarele în sus, meteorologii sunt puși la zid, de unii confrați de a-i lor, cu umerii acoperiți de stele (fie pe veston, fie direct pe piele), văd în aceste evenimente severe, repetabile în ultimul timp alarmant de des: parafrazând sloganul ”Nici o masă fără pește”. O nouă armă cu ajutorul cărora cei mari și tari încep să atace, încep să-și creeze avantaje.

Încălzirea globală este pusă, în primul rând, pe lipsa de igienă a Naturii fracturate de tot felul de experimente, pentru care nu există reglementări, legi sau cutume, ci pur și simplu ele aparțin doar bunului plac a celor care dețin decizia și dreptul de a dispune de ea după bunul lor plac. O astfel de atitudine se îndepărtează de setul de valori ale democrației, set pe care, fără nici o excepție, toți cei care au ajuns la Putere au făcut tot posibilul să o ascundă, să o dosească, astfel încât nimeni să n vadă ce fac aceștia cu ea, în folosul cui o folosește. Poate de aceea există această luptă pe viață și pe moarte a celor care nu mai vor să lase jucăria din mână, indiferent de ce se întâmplă în viața reală, spațiul de care ei nu mai vor să audă, nu mai vor să se raporteze, atâta timp cât îi incomodează, stând cu ochii pe ei ca pe butelie! Într-o astfel de stare Natura se zburlește, se răstește, să face peste noapte o iarnă grea, poate că cineva își mai dă seama că este acasă și ne deschide ușa pentru a ne împrietenii sau cel puțin pentru a ne da seama cine suntem și încotro vrem să ajungem.

ADI CRISTI