Preotul poeziei

Mă așez

pe scaunul înghesuit

la biroul minuscul

asemenea unei chilii

în care preotul își simte

în largul lui

smerenia și umilința

 

Mă așez și scriu

lăsând rugăciunea

să curgă-n cuvinte

nestăvilită mișcare

a celui care arde

cu lumânarea în mână

 

Mă așez în mine

în același altar

în care nimeni

nu poate să pătrundă

femeie fiind sau bărbat

decât acoperit de versul

adus la lumină

și pus imediat să lucreze

în minele de uraniu

ale veșniciei.

 

Mă așez

sub formă de liniște supusă tăcerii

luând forma prafului pe nemișcare

și atunci

păcătosul din mine

îți caută tălpile să ți le spele

și trupul să-l ungă

în lipsă de mir

cu poemele calde.

 

Adunări și scăderi

 

Găsește-ți o cale de întoarcere

pe care să o port cu mine

cum mai port batista

gata oricând să semnifice

condiționata predare

 

să ai rezerva de a mă privi în ochi

de a mă ridica deasupra cuvintelor

cum se mai ridică zmeii

deasupra copilăriei

și a mormintelor

 

împreună să înțelegem

de ce adunarea

ne sperie

iar scăderea ne adună tăcerile

și ne smulge din rădăcini

căderile.

Lasă-mă să fiu caravana ta

 

Urcă…

să nu-mi mai fie spatele gol

 

Acoperă-mă cu tine

ca și cum ai fi haina mea preferată

sau pătura mea zburătoare

sau chiar umbra

de care nu mă pot bucura

dacă nu-mi ajunge să o trag

de la cap și până la picioare

 

dă-mi voie să strig cât să fiu văzut

dar neauzit

cât să fac umbră pământului

fără a înăspri creșterea grâului

sau frunza de viță de vie

 

lasă-mă să cresc în ochiul disponibil

ca un punct de vedere

ca o părere de luat în seamă

chiar dacă pentru tine

viața are o altă epidermă

 

lasă-mă să fiu caravana ta

ce străbate deșertul

și grijile tale însetate să fiu

ce mă apasă pe tâmplă

cum cuvântul m-apasă

din silabe să-l scriu.

ADI CRISTI