24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A început să se simtă o presiune, din ce în ce mai mare, pe aripile de fluture, așa cum se simte presiunea în interiorul roților autoturismului, puțin peste două atmosfere. O presiune atmosferică se simte și ea înaintea marii furtuni, așa cum, de altfel, se simte presiunea străzii ce apasă incapacitatea aleșilor de a fi pe placul celor care, de fapt, nu s-au prea înghesuit la vot, dar care au acest drept legitim de a cere cont celor care, prin lege, îi reprezintă. Încă mai avem de lucru la ceea ce ne place să numim, monumentul democrației, atâta timp cât aceasta nu are stare, se tot mișcă prin înțelegerea noastră, nereușind încă să-i stabilizăm un înțeles, de la care să pornim singura explicație, ce se dorește a fi plauzibilă. Democrația nu poate să ne lovească, nu poate să ne faulteze, nu poate să ne rănească, nu are voie să ne ucidă! Democrația ar trebui să fie ”mâna întinsă”: să ne ajute, să ne apere, să ne reprezinte – atunci când astfel de gesturi sunt necesare pentru a ne scoate în față cu un pas înainte sau pentru a ne menține în grupul reprezentativ sau pur și simplu pentru a ne da voie să ne simțim adevărați, să avem șansa firească de a trăi în libertatea care nu ne doare și care nu lovește pe cel de lângă noi sau de aiurea.
Lecția lui ”a fi” ne urmărește din ce în ce mai exact, din ce în ce mai aproape de respirația firului de iarbă, de acolo de unde plecăm, după o rostogolire prin iubire și unde vom ajunge definind ”acel loc plin de verdeață, unde durere și întristare nu e”. Suntem pe drumul cel bun – suntem în stare să constatăm, fără a fi obligați, fără a avea o singură șansă de a alege calea. Spun acest lucru pentru că nu putem să nu ne asumăm rătăcirile noastre prin deșert, purificarea prin moarte, așa cum nu putem să nu ne dăm seama deja că orice greșeală își are costurile ei, pe care tot noi suntem cei care le plătim, de această dată acceptând constatarea că din greșeala asumată omul învață cel mai mult și cel mai bine.
Deocamdată am ajuns în piața în care se împarte dreptul la ascultare, dreptul de a lăsa și pe celălalt să vorbească, dar nu în vânt, ci pentru urechile tale, care te fac să auzi, să asculți, să ții minte ce spune cel de lângă tine, fără a te interesa dacă acesta este sub tine sau deasupra ta. Lecția la care participăm este aceea a toleranței, a conștientizării faptului că nu numai tu ai dreptate, că dreptatea ta este și a celor care nu-ți dau votul lor, dar care vor și ei să fie luați în seamă, chiar și numai pentru că trăiesc în același spațiu în care trăiești și tu, vremelnicul câștigător. Viața ne-a arătat deja că puterea poate fi a ta azi și a celui de lângă tine mâine, pentru ca alternanța să capete un ritm amețitor, care nu-ți mai permită să-ți construiești dinastiile dominației, obligându-te să gestionezi instantaneu urmările, pe care opoziția ți le rezervă în așa fel încât pierderile să fie minime, iar câștigurile dacă nu maxime, atunci de luat în seamă prin suficiența lor.
Într-o democrației autentică nu există câștigător și perdant (în sensul tranșării teritoriului vieții și al morții), așa cum și antimateria este de fapt materie. Opoziția nu este în afara regulilor jocului democratic, ea făcând parte din esența democrației. Acolo unde nu este opoziție nu este democrației, atâta timp cât, votul unanim nu poate să aducă decât dictatura celor care atunci s-au trezit că trebuie să gestioneze puterea și urmările ei. Într-un astfel de caz puterea are valoarea focului nestăpânit, a focului pus să ardă doar acolo unde se simte adulat, doar acolo unde se simte bine primit, doar acolo unde este îmbrățișat și aclamat, doar acolo unde reușește să nască un ”mult iubit și stimat conductor”. Predarea poporului în mâinile ”viilor aplauze”, a celui mai iubit fiu al poporului (sau fiică), devine o neîngăduită evadare din democrație în dictatură, falsificând grosolan discursul bunelor intenții prin scoaterea la suprafață a urzelilor diabolice, a căror ţesături au uneltit la eliminarea libertății de a alege și de a fi ales, de a conduce în numele binelui, motivat doar de interesul general și nicidecum de interesele de grup, astăzi din ce în ce mai străvezii și mai puse la stâlpul infamiei, fie că sunt stăpânite de USR (partidul care și-a construit discursul pe reacția violentă și agresivă a ”cetățenilor liberi”, care invocă dreptul de a protesta, fără a mai adăuga și ” în condițiile legii”), PNL (partidul în care debusolarea are efectul paralizant al celor fără inițiativă civică) sau chiar de anumite reacții ale PSD (partidul care este în stare să dea tonul la cântec, doar atunci când nu se lasă antrenat în disputele fratricide, cum sunt cele pe care astăzi Gabriela Firea, Primarul General al Capitalei (și cel mai drastic critic al Guvernului Grindeanu – sic!) încearcă să le dea importanța războiului civil).
După 27 de ani de democrație, trebuie să recunoaștem, încă nu am ajuns la primul colț al construcției, chiar dacă încercăm să montăm draperiile, în dreptul unor ferestre inexistente.
ADI CRISTI
