SETE DE VIAȚĂ NORMALĂ

 

Un cod roșu politic a fost înregistrat în spațiul mioritic, după ce Liviu Dragnea  ”a mers până-n pânzele albe” ale lenjeriei intime purtată de Sorin Grindeanu, premierul României, ce  a fost pur și simplu dezbrăcat de tot sprijinul politic, generat de majoritatea PSD+ALDE. Mare s-a dovedit a fi îngrămădeala explicațiilor, ce ar motiva o astfel de decizie luată contrar avertismentului ”nu este indicat să faci pipi contra vântului”!  Nimeni nu mai în

E lege ceva din lovitura de cap în gură pe care Liviu Dragnea o dă electoratului, aceluiași electorat care i-a dat pe mână țara să facă ce a promis că va face. Aici este șpilul. Același lucru spune și teleormăneanul, că ar fi trebuit să se facă exact ceea ce nu s-a făcut, adică ceea ce era scris negru pe alb sau color în programul de guvernare cu care PSD a defilat prin fața unei Românii avide de o schimbare dacă nu în bine, atunci în mai puțin rău decât i-a fost până atunci. Acum, Liviu Dragnea spune că Guvernul  Grindeanu nu și-a îndeplinit sarcinile la șase luni de guvernare, decât în proporție de 40%, diferența majoritară de 60% nerealizări, fiind grosul explicațiilor ridicării sprijinului politic. Așa să fie? Ceea ce a uita Liviu Dragnea pot fi evaluările de parcurs, atunci când același guvern astăzi ridiculizat a fost ridicat în slăvi ca fiind cel mai bun guvern al PSD, care a realizat cea mai mare creștere economică din Europa, cele mai bune rezultate de când s-a născut economia pe aceste teritoriu, de la apariția poporului român și până la pulverizarea lui în plan european.

Liviu Dragnea și cu Vîlcovul din dotare au scos în evidență faptul că Sorin Grindeanu nu a purtat cravata de partid, că uneori perciunii i-au depășit lobul urechii, iar gulerul de la cămașă a fost prea scrobit, provocându-i o dungă roșie în jurul gâtului, ceea ce ar fi dat de înțeles adversarilor politici, că la PSD se folosește funia ca metodă de convingere, ceea ce nu poate fi adevărat (SIC!). Mai mult, Sorin Grindeanu a condus un guvern ce s-a dovedit a fi performant, doar că el, ca prim ministru, nu a performat, în sensul că nu a făcut mai mult decât a reușit să realizeze guvernul, chiar dacă el, ca șeful tuturor miniștrilor, ar fi trebuit să aibă de două ori mai multe realizări, căci așa se obișnuiește în PSD, șeful trebuie să fie acel Mircea cel Bătrân, care trece primul podul peste apele Neajlovului, lovind cu securea scăfârlia turculeților, după cum lasă să se înțeleagă Liviu Dragnea mare iubitor de istorie aplicată.

Stai și te întrebi dacă se mai merită să trăiești într-o astfel de companie, care nu știe ce să facă cu majora încredere care i s-a acordat, ajungând să se comporte ca unii bătuți de streche sau mușcați de după ceafă de căldura cea mare, tăvălindu-se prin colbul drumului de crezi că a dat strechea în ei. Măi să fie, că așa ceva numai la casa de nebuni mai poți întâlni, dar și acolo halatul alb poate să delimiteze granița între cel care trebuie să-i dai crezare de cel pe care nu este bine să-l contrazici. Într-o astfel de addendă, ar trebui să fim cât se poate de precauți în a nu-l contrazice pe Liviu Dragnea, (ne)bunul la toate, cel care le pricepe pe toate, cel care știe pe de rost tot ce mișcă-n țara asta, râul ramul, dar și grindeanul, pe care s-a decis să-l pună pe foc, să facă cenușă din el sau tăciuni din care să pregătească următoarea Pasăre Pheonix, atât de necesară cel puțin ca exercițiu de speranță pentru poporul român, popor lăsat la baieră, să învețe exercițiul de respirație gură la gură, căci și aerul va fi înjumătățit în această țară a durerii și a nevoilor, care nu au cum să dispară, atâta timp cât mai trăim și noi, ăștia, care le mai știm cât de cât pe toate.

Avem o țară sub formă de comoară și poate de aceea este atâta agitație, animație, poate de aceea cei aleși se calcă pe gât să iasă cât mai repede la suprafață, oferindu-ne nu pâine, ci lemne, nu miere, ci fiere, nu speranțe, ci dezamăgiri, nu cântec, ci bocet, nu liniște, ci groază, nu viitor, ci mormânt și lacrimi și suspine și bocetele disperării și arsura adâncă a pomeților deșertificați, peste care nu mai răsare nici un soare și nu mai apune nici o Lună.
Astfel goliți de goliciunea ochilor lipsiți de speranță, suntem pedepsiți să ne hrănim cu rânjetul filtrat printre buzele teleormăneanul, încremeni ca un poster din care oricât de tentantă pare să fie băutura răcoritoare, ea tot secetă adună în cerul gurilor noastre deschise, dar nu de uimite, ci pur și simplu de sete! Ne este sete de viață normală.

ADI CRISTI