DUPĂ NOI, POTOPUL!

Intrăm din ce în ce mai mult sub ape. Un adevărat potop biblic nu ne dă pace, încercându-ne rezistența la apă. De jur împrejurul nostru doar apa ne mai măsoară întinderea și cuprinderea. Doar apa ne mai dă seama față de pătrunderea în care suntem se pare sortiți să existăm, mult mai aproape de celălalt mal, cum de fapt încercăm să fim mult mai aproape de noi înșine. Avem de recuperat atât adâncimile zilei, cât mai ales lungimile și lățimile ambarcațiunilor în care plutim la suprafață și cu ajutorul cărora suntem sortiți scufundărilor.

Apă peste apă – ne dă în cele din urmă sentimentul spaimei de a nu mai rezista la suprafață, de a nu mai fi plutitori, ducându-ne bâldâbâc la fund! Înecul devine, astfel, singura cale de a muri împăcați cu gândul că am dat din mâini și din picioare atât cât am putut, ceea ce ne oferă mulțumirea sufletească a faptului că am făcut totul ce a depins de noi, chiar dacă deznodământul este unul cernit și numai bun de dus la groapă, o oază de pământ în această mare, din ce în ce mai mare, de ploaie căzută bezmetic peste noi, fără a se opri măcar pentru ”o tragere de respirație”.

Cine sunt cei plouați?! Noi, dacă se poate, noi toți, cei care nu avem încotro, trebuind să ieșim din case, pe această vreme haină, umedă și plină de ape. Din ce în ce mai lichizi, din ce în ce mai pătrunși pe sub uşi, prin spații aproape inexistente, încercăm să nu ne stricăm programul zilei, să rămânem atât de prezenți încât nimeni să nu-și dea seama că am putea absenta de la întâlnirea zilnică cu viața. Aproape de noi rămâne realitatea care ne înconjoară și care ne cuprinde pe după umeri, încercând să ne dea senzația de prietenie, de camaraderie, de ”unul pentru toți și toți pentru unul”. Avem acest aliat fără de care nu am simți că avem picioarele înfipte pe în pământ, că tot ceea ce facem nu poate fi rațional, mai mult suflare de vânt, decât adâncime eternă a rădăcinii.

Într-o lume plină de ape, într-o lume lichidă, doar pereții mai dau formă conținutului, doar sticla ne mai trădează arhitectura gândurilor și, mai ales, substanța conținutului. Dintr-o caniculă insuportabilă, de peste 40 ºC,  am fost aruncați într-un veritabil Potop, cu prăbușiri de temperaturi de 20ºC! Acest nou desen al mediului înconjurător ne deteriorează conturul ființei, prelungindu-ne într-o imagine geometriei variabile, adaptabili fiind deja mai multor medii de viață, cel acvatic și cel deșertic dovedindu-se a fi cele mai des încercate.

Am avut o iarnă grea, împotmolitoare, o primăvară cu ploi abundente, cu nori rupți deasupra unor spaţii, ce și-au pierdut relieful, o dată cu prăbușirile de pământ, antrenat de viiturile astfel formate, pentru ca, vara, care acum se consumă, să se remarce prin lipsa de aer din miezul caniculei, dublată de lipsa de aer a apelor aruncate din cer deasupra focului mistuitor al temperaturilor de peste 41ºC. Imaginea apocalipsei (cu tunete și fulgere, cu ploi descătușate, cu căderi masive de ape, de parcă ar exista cineva deasupra noastră, care se încăpățânează să ne perpelească și mai apoi să ne înece în adâncuri nebănuite) vine să ne obișnuiască cu aceste clipe de groază, prelungite a fi zi, săptămâni sau chiar luni de groază, ceea ce poate să însemne, în termeni cât se poate de simpli, o veșnicie de groază!

Suntem nu numai speriați de ceea ce vedem, de ceea ce simțim, ci mai ales și de ceea ce auzim și suntem obligați să gândim, atunci când vorbim despre ce ne așteaptă, despre viitorul imediat care se află în dimineața următoarei zile, ce nu poate să nu ne includă, indiferent de cât de prezenți sau de absenți răspundem la apel.

Atunci când în propoziție este vorba despre calamitate naturală, există o clauză care ne exonerează de răspundere, indiferent de natura contractului în care suntem parte. Lupta cu Natura este o lupt nedreaptă în care niciodată nu suntem pregătiți să câștigăm, decât prin salvarea vieții noastre din nenorocirile pe care calamitatea naturală le aduce vieții, fără a ocolii distrugerile materiale, considerate de noi a fi clemența pe care suntem dispuși să o plătim, în schimbul salvării vieții din calea dezastrului mistuitor.

Într-un astfel de peisaj încercăm să trăim, să ne construim ziua de mâine cu astfel de excepții, cum ar fi căderile masive de ploi sau temperaturile caniculare revărsate asupra noastră, ca fiind în cele din urmă reacții firești și nu întâmplătoare, cu care tot încercăm să ne obișnuim, să le luă în seamă ca simple normalități. Am fost impresionați doar în momentul primei produceri, pentru ca, la prima lor repetiție, să fim în stare să le facem față cu nepăsare și mai ales cu inconștiența de a nu respecta acest tip de avertisment, care cuprinde în primul rând grija față de mediul înconjurător. Se încălzește de la an la an mai mult Planeta, iar noi calculăm că indiferent de ceea ce se va întâmpla mâine, la scară istorică, noi nu vom mai fi în viață, iar după noi, ne place să dăm de înțeles, poate să vină…potopul!

ADI CRISTI