24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Din ce în ce mai constant este dezastrul prăbușirii de copaci peste lucruri și oameni. Parcă nu ne simțim treziți la realitate decât de astfel de drame care ”ne afectează emoțional”, pe unii, iar pe ceilalți din textul știrii îi afectează chiar mortal. Iată, s-au diversificat modalitățile de a pleca intempestiv spre ”acel loc plin de verdeață” Viața ne-a demonstrat că imaginația nu are limite, că este mai mult decât copleșitoare atunci când afli că un anume domn a avut un accident de avion, fără ca să se afle în acel avion, ci pur și simplu dormea în patul său conjugal când peste casa în care trăia s-a prăbușit cursa aeriană de linie. Este și aceasta o cursă în care a căzut, o păcăleală a destinului care nu te întreabă nici măcar ce vrei să mănânci la micul dejun.
Revenind la vijeliile de afară, la tocarea țării pe milimetru pătrat când cu caniculă, când cu ruperea de nori, când cu vântoasa în fața căreia nu-i rezistă nici copacii bătrâni, masivi prin cercurile zecilor sau chiar sutelor de ani adunate concentric, constatăm cu surprindere că afectarea emoțională s-a aplatizat, așa cum ne mai arată o electrocardiogramă activitatea inimii sub formă de linie continuă și de țiuit care îți dă dreptul să-ți scoți certificat de deces. Sunt poate mult prea caustic cu astfel de situații extreme, dar mă uit în jurul meu și văd o lume impasibilă, greu de impresionat, gârbovită de căldură sau de furtunile iminente, acompaniată de desene animate, cu mașini rostogolite de ape, case pur și simplu dislocate;i prăvălite în valurile ucigătoare, ca și cum acea forță a apei învolburate este pusă să mestece fără încetare tot ceea ce întâlnește în cale. Chiar dacă imaginile în sine sunt apocaliptice, chiar dacă într-un astfel de tablou se vede suferința și groaza în stare pură, în spatele ușilor rămase încă neatinse de furia Naturii, viața se consumă în același spectacol al telecomenzii: ”Dă și la un film, că unde apeși tot dai peste astfel de grozăvii! Mi-e sufletul plin și nu mai suport atâta suferință pe viu, de parcă cineva mi-ar amputa încontinuu picioarele și brațele!”
Nu cred că țara aceasta, în care s-a născut spațiul mioritic, să aibă un loc uscat, ferit de năpasta caniculei și a viiturilor, chiar și atunci când vijelia doar ne-a speriat, fără ca să ne rănească, chiar și atunci când plopii falnici au căzut peste corturi sau copacul acel secular a căzut peste o mașină aflată în mers, fără ca șoferul să pățească ceva, în afara spaimei soră cu moartea, pe care a fost nevoit să o tragă și să o recunoască.
Ceea ce ar trebui să știm, înainte de a ne îngrozi, este faptul că noi, românii, nu am fost obișnuiți cu astfel de fenomene climaterice extreme, nici cu temperaturi caniculare, de peste 40ºC, care să dureze câteva zile, nici cu tornade și vijelii care să ne ridice deasupra pământului toate cele, producându-ne în suflet groază și semne adânci de întrebare, din categoria ”Ce ți s-a cășunat pe noi, Doamne,?”
Avem nevoie de un sistem de referință față de care să ne raportăm, de data acesta speranțele de a ieși cu bine, iată, nu numai din iarnă, dar și din vară. Dacă anotimpul rece ne cerea plata în victime omenești, în oameni trecuți în moarte gata înghețați, nici anotimpul cald nu ne iartă, pedepsindu-se cu victimele rugului sau ale înecului, cu victimele prăbușirii sau ale înnoroirii. Nu ne mai putem feri în nici o oază de liniște, lipsită de pericolele care ne pândesc la fiecare colț de zi. Suntem pedepsiți să nu ajungem pe teritoriul zilei de mâine, chiar dacă acest mâine poate fi după-amiaza zilei de azi sau chiar în ora ce va urma acestei constatări. Oricum, pentru noi nu va mai conta când ne va fi dat să ni se cânte Aleluia, doar cei care ne vor urma cu durere și întristare mai pot să dorească o altfel de zi, un altfel de timp, mai senin și poate cu Soarele sprijinit doar de razele întinse pe valurile apelor atât cât să tresară, fără a da în clocot.
Înconjurați de pericole nu ne rămâne decât să fim atenți încotro merge viitorul pentru a nu avea surpriza de a ne întoarce în trecut, fără ca să ne dăm seama, trăind tot timpul iluzia că am depășit cu mult așteptările idealurilor noastre, când de fapt nu atingem decât limita de rupere a vieții, neșansa fiecăruia de a-și vedea moartea cu ochii.
ADI CRISTI
