Exodul Generalilor vine să completeze destinul purtătorilor de stele încorsetați deja în Noaptea Generalilor, așa cum femeile aveau chinuitorul obicei de a-și pune în evidență talia mai mult imaginară decât reală. De această dată, sintagma cu care încerc să bat la porțile realității se dorește a fi o decriptare exactă a realităţii decât o metaforă provocatoare de fioruri lirice.
Poate nu este atât de grav pe cât ne face să credem că este asocierea celor două evenimente, dar nu putem trece indiferenți pe lângă consecințele pe care cel puțin ”exodul” le poate cauza, scurgerii firești a unui timp prezent în care suntem cu toții implicați.
O trecere în rezervă, prin ”pensionare la cerere”, a unui lot masiv de peste 100 de magistrați și de 70 de purtători de stele, de la una la maximul de patru, din cadrul MApN, MAI și a SRI, a făcut ca atenția opiniei publice să fie ridicată la cer, singurul punct de unde se mai așteaptă să vină o veste bună pentru noi, restul care se pare că nu mai contează, atâta timp cât jocurile nu ne mai includ.
Din ce în ce mai multe legi date de acest guvern (care s-a tot alintat a fi guvernul poporului și nu doar al țării) vin parcă să ne explice negru pe alb că cei care contează sunt cei care semnează în numele nostru, sunt cei care decid în numele nostru, fără ca noi să mai avem minima practică de a interveni și de a schimba lucrurile când acestea, iată, o iau la vale, hăis, aiura, ”dând cu oiștea-n gard” sau pur și simplu ”luând-o pe arătură”. Nu mai vorbim despre ceea ce unora li se năzare, despre coșmaruri sau deliruri ne decontate, vorbim astăzi despre fapte concrete, despre legi aservite și, mai ales, vorbim despre cât de tâmpiți ne cred cei pe care noi i-au considerat a fi frumoși, deștepți și responsabili, buni români pentru români sau pur și simplu i-am crezut când ne-au spus pentru a ”n”-a oară că vor avea grijă de noi, că vor avea grijă de țară. Dar, nu acest fel de grijă, pe care o poți avea doar față de dușmanii tăi și nicidecum față de cei care ți-au permis să ajungi acolo sus, unde nu este aer pentru tine, acolo, în funcții pe care ai demonstrat că nu înțelegi rostul datoriei, așa cum nu înțelegi cum ar trebui să te cobori, să te dai jos, fie printr-un salt mortal al recuperării demnității, fie prin a cere ajutorul celor care te-au urcat mai sus, decât îți este permis să respiri.
Incredibilă și impardonabilă bulibășeală s-a reușit să se producă într-o zonă sensibilă, în ultima stație a vieții, unde, cei ajunşi aici, nu le mai rămâne decât să aștepte moartea și poștașul, ultimul fiind cel care le mai aduce acea picătură de viață, strecurată hain printre degetelor unora care se cred mai presus decât bunul simț, pentru a nu mai invoca tot felul de legi încălcate, de la legea fundamentală și până la legea pensiilor, în forma ei originală, atunci când principul contributivității făcea ordine și statua un echilibru între cei care au ajuns din urmă libertatea de a se bucura de rodul anilor de muncă. Imaginea deplorabilă a tabloului cu pensionarii României este una de infarct. Aproape 70% din pensiile românilor nu depășesc 2000 de lei, chiar dacă, în același timp, se vorbește despre pensii speciale care bucură pe anumiți români cu sume cuprinse între 20.000 și 40.000 de lei pe lună, chiar dacă acești ”năpăstuiţi” trebuie să iasă din câmpul muncii cu 25 de ani mai devreme decât prostimea, gloata, obligată să stea în câmpul muncii până la împlinirea vârstei de 65 de ani și a unui stadiu de cotizare de 35 de ani! După îndeplinirea acestor condiții, fericitul pensionar intră ”în așteptare”, oferindu-i-se firimiturile celor 900 de lei, a celor 1500 de lei sau chiar a celor 2000 de lei de bani munciți până la epuizare. Or, un înstelat, sau un magistrat, un astfel de ales al sorții câștigă o pensie lunară de două ori mai mult decât câștigă amărășteanul într-un an de zile (sic!) Și, unde pui că toate aceste anaconde ale dreptății sociale, din statul nostru social numit România, mai au o nouă viață, pentru că, cu atâta bănet la teșcherea sau în sutien, nu ai cum să stai inactiv au inactivă, drept pentru care, intră din nou în câmpul muncii, în zona consilierilor importanți, pentru încă vreo 6000 de lei pe lună, bani de semințe sau de benzină, un fel de sumă forfetară, un alint al societății de consum.
O poveste tristă, incredibilă, greu de predat ca temă pentru acasă. Cel puțin ar trebui ca spiritul altruist al poporului român să nu se mai oprească doar la cei care nu au, astfel încât Dumnezeu să binecuvânteze toate mințile înstelate cu harul lepădatului de satan, căci aici nu este altceva decât lucrarea diavolului și mai puțin putem vorbi despre o simplă rătăcire a celor care își doresc să fie lipsiți de griji. Prea de timpuriu există această confuzie a vieții ca fiind grija noastră cea mai mare. Noi ar trebui să trăim, nu doar să viețuim.
ADI CRISTI