O NOUĂ MONSTRUOASĂ COALIȚIE?

Există deja în realitatea imediată percepția prin care poporul acesta ”a luat-o hăis”. Se pare că ne place din ce în ce mai mult să auzim cum ne spune statul: ”Astăzi și mâine și poimâine și răspoimâine nu se lucrează!” Minivacanţele sunt o binefacere pentru românul supus deșteptărilor matinale, chiar dacă  nimic din ceea ce bănuim nu se adeverește. Acest tip de espectativă, de aproximare, de stare spectaculoasă și greu de gestionat se dovedește a fi mai mult opusul realității care ne asuprește, care ne consolidează coloana vertebrală a firescului decât ceea ce ne este dictat sub formă de ”temă pentru acasă”: ” Astăzi nu se lucrează la stat”, cum statul degeaba nu este un stat de drept, cum nimic din ceea ce nu produce nu ne poate aduce fericire și nici măcar bunăstare!

Firescul  și normalul – ce fac din noi poporul harnic și bine primitor. Rămâne sistemul de referință față de care ne raportăm fiecare exces de libertate, fiecare provocare ce poate să ne desprindă tălpile de pământ, ridicându-ne în al nouălea cer. Într-un astfel de exces de bucurie, declanșat de odihna prelungită, oficializată de guvernanți, creează, trebuie să recunoaștem, această încântare de a ne gestiona singur ”zilele libere”, provocându-ne la a răspunde dacă ne place sau nu să muncim?!

Ne place să muncim! Dorim să ne trezi dis-de dimineață pentru a avea unde să mergem, pentru a avea rostul nostru în câmpul de muncii, astfel încât să ne câștigăm cinstit existența, să avem la ce să ne raportăm, la ceea ce am realizat într-o zi de muncă. În câmpul muncii simțim că ne aparținem nouă înșine, că nimic din ceea ce producem nu este rezultatul unei mâini întinse înspre pomană, înspre ”Ajutați un suflet rătăcitor și un trup fără putință”!

De regulă, astfel de binefaceri sunt puse în operă de sfârșiturile de săptămână, care includ sărbătorile importante religioase sau naționale, pentru care guvernanți au decis prin lege  ziua liberă sau zilele libere. Calendarul pe termen lung este cel care ne spune dacă lângă aceste zile mai pot fi adăugate o sâmbătă și o duminică, la care se mai ”lipește” o zi de joi sau de luni, după cum se reușește sensibilizarea guvernanților. A fi liber, în sensul de a avea serviciu la care nu trebuie să mergi patru sau cinci zile, este un dar de care pot să beneficieze ”angajații la stat”, în timp ce cei de la privat nu prea sunt ei lăsați să belferească în prelungi vacanțe  neașteptate. Pentru privat o zi liberă se traduce printr-o pagubă greu de remontat, o zi în care producția și câștigurile sunt egale cu zero, chiar dacă, la finalul lunii, calculele dau o ”pierdere planificată” de patru sau cinci zile neproductive. Cu toate acestea, salariul este ca într-o lună normală de lucru, care se adaugă efortului impus de asigurarea forțată a salariului minim  pe economie, forțat și greu de ținut în calculele unui întreprinzător privat de dimensiunea micro întreprinderilor sau ale întreprinderilor mici. De fapt, aceste forme de producție reprezintă grosul economiei românești, la această oră. Pe umerii producției lor stă creşterea economică, dar mai ales stabilitatea activității productive, într-o țară în care, trebuie să recunoaștem, se produc cele mai mari prefaceri, cu cele mai alerte ritmuri de dezvoltare, de la reașezările salarizării în tot sistemul de stat, și până al revoluționarea domeniului pensiilor de stat.

Cele două puncte majore ale consumului bugetului național, salarii și pensii, au ajuns astăzi să fie prioritare, în ciuda ”motorului dezvoltării reale și normale”, investițiile. Deocamdată, prin marea majoritate a ritmurilor impuse, suntem puși ”pe faptele mari” ale consumului și mai puțin pe cele ale investițiilor devoltatoare de noi locuri de muncă, de viabile și sustenabile creșteri salariale, atâta timp cât, plus valoarea este singura măsură care ne poate da adevărata valoare a economiei românești.

Ne aflăm deocamdată la practicarea gestului de a ne scărpina la economia de stânga cu mâna dreaptă, fără ca acest gest comic să însemne cumva o nouă monstruoasă coaliție.

ADI CRISTI