Dragostea din noapte

 

Am visat într-o noapte

că patul e gol

stăteam în pat

scufundat în saltea

cu mâinile înconjurându-mi perna

și visam că patul e gol.

 

E gol fără mine

chiar dacă mă simțeam tolănit

și cuprins de moliciune

 

Unde am ajuns?

Sub pat, lângă pat

sau poate să fiu deasupra

levitând

În căutarea acestui vis stupid…

Auzi, cu mine în pat

Patul să fie gol!

De atâta foială și bolboroseală

de lângă mine vocea

mă scoală din vis:

– Iar te gândești aiurea?

 

Și atunci, ca prin farmec

mă simt din nou în pat tolănit

cu replica la purtător:

– Iar vorbești prosti!

 

Am visat pur și simplu

că nu mai sunt în pat

– Aș!  De mult  nu mai ești în pat

lângă mine

– Taci și dormi că noaptea e lungă

și patul e mare

– Ai dreptate, doar patul e mare!

 

Doar golul din singurătate

s-a dovedit a fi fisurat

sesizându-se o scurgere majoră

de goliciune metafizică.

O spaimă din care nu ieșim decât

prin vis,

trezindu-ne unul în celălalt

fără a mai fi descoperiți în pat.

 

Ai visat într-o noapte

că patul e gol

stăteai în pat

scufundată în saltea

cu mâinile înconjurându-mi perna

și visai lângă mine că patul e gol.

Moartea de duminică

 

și în ziua de odihnă

mai mor oameni

 

fără ca această realitate

să aibă conotații speciale

este ca și cum

într-o zi de luni

nu ar mai muri nimeni

sau într-o zi de marți

ar muri doar femei

miercuri … bărbați

joi … doar copii

vineri: evrei, țigani, maghiari

sâmbătă ar muri doar păcătoșii atei

astfel încât

duminică moartea să aleagă

pur și simplu oameni

 

– Tu, în care duminică vrei să mori?

– În cea mai îndepărtată

dar dacă vom face un cerc

asemenea călugărilor în spatele zidurilor

aș dori duminica de la mijloc

 

”La mijloc de codru des”

din lumea asta păcătoasă

mă pregătesc să ies!

Zbaterea deșertului prins
într-un fir de nisip

 

Greu se ridică prin mine tăcerea

de parcă s-ar naște

din sămânța deșertului!

 

Acela prin care rătăcirea

e șoapta erorii de a merge la țintă

chiar dacă pașii te duc înspre moarte

cu aceeași dorință

strecurată în mâinile întinse

în vocea sugrumată de fantasme:

– Apă! Apă! Apă!

Un fel de

Aleluia! Aleluia! Aleluia!

pe suflet stropit

întru trezire și deșteptare…

 

Dar cine să audă strigarea ?

Cine să ridice voalul ielelor

și dansul paparudelor

când Fata Morgana însăși

era un nisip mișcător, rătăcitor

înspre mâna mea întinsă

spre orizontul ascuns

după duna aceea imensă

ca o cocoașă de cămilă

cu capul ieșit de mult din privire:

Apă! Apă! Apă!

și-n urma șoaptei ecoul striga:

Aleluia! Aleluia! Aleluia!

 

ADI CRISTI