La noi se întâmplă lucruri trăsnite pe care nu le poți întâlni și la celelalte popoare. Nu știu dacă este bine sau rău, dar cea ce mă face să am o figură îngrijorată este nevoia noastră ”de a ieși din rând”, de a ne scoate singuri în fața plutonului, de regulă cel de execuție. Este un fel de sinucidere, de pedeapsă capitală scoasă în piețele lumii, să vadă toți cei care au ochi de deschis ce înseamnă să-ți dai singur picioare în fund sau, mă rog, în zona în care ouăle nu mai sunt accizate, definind astfel pentru cunoscători economia naturală.
O nouă supărare a invadat spațiul mioritic, în timp ce uraganul Ophelia se pregătește să atace malurile vestice ale Irlandei și Scoției, să le tulbure whisky-ul din dotare. La noi supărarea nu se încumetă să ne ia băuturica de la gură, doar că din pricina ei președintele Klaus Iohannis va fi vitregit de figurile legendare ale conducătorilor Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu. Aceștia din urmă, pentru a rămâne cei dintâi, au decis să nu se mai bată-n porțile Palatului Cotroceni și să-i dea binețe Președintelui, atâta timp cât acesta nu pierde nici un moment să nu scuipe, nu doar în sân, ci mai ales direct în fața lor, dojenindu-i: ”Fir-ați ai dracului de conducători penali ce sunteți”! Acest mesaj strigat s-a dovedit a fi mai periculos decât o citație la DNA pentru Beciul Domnesc, spațiul de petrecanie cu Lady in Black Kovesi, drept pentru care cei doi au decis, fiecare în parte și amândoi împreună, să uite cum se ajunge la Cotroceni, evident până la alegerile prezidențiale, când vor lua cu asalt Palatul. O astfel de decizie se înscrie triumfător în rândul anomaliilor democrației, fără a nominaliza vinovați, chiar și numai că pentru aerul toxic pe care îl inspirăm împreună și îl expirăm individual nu sunt de vină mamele noastre, singurele care sunt victimele, pe nedrept de această dată, înjurăturilor de masă. Suntem mai mulți decât ne dăm noi seama, atunci când se numără vinovații și mai puțini decât cei care reclamăm pe bună dreptate meritele care ne onorează să fim scoși din anonimat, doar pentru a fi ținuți minte: ”Ei sunt cei care ne-au scos din rahat și poate de aceea miroase așa cum miroase!”
Într-o astfel de încrâncenare de care pe care nu se mai poate vorbi despre reguli, despre cutume, despre loialitate, decență, spirit de echipă, fructificarea șansei sau chiar a norocului, atâta timp cât spațiul acesta politic devine din câmpul confruntărilor de idei codrul, frate cu haiducul, din rândul bandiților prăduitori!
O astfel de viziune nu poate fi decât una perdantă, una care ne anulează speranța că suntem pe drumul cel bun, atâta timp cât drumul pe care mergem este unul abisal, fără capăt, chiar dacă cu toții suntem conștienți că un astfel de drum al prăbușirii ajunge să fie o fundătură pentru cei care vor rezista să ajungă la capătul căderii.
Din nou lipsa de coerență, lipsa de unitate, lipsa de solidaritate ne face să fim lupi printre lupi, fiare sălbatice în sălbăticie, însingurându-ne de ceea ce ar putea să ne dea forță și soliditate, constanță și acea demnitate pe care se poate construi fundația pentru următorul pas.
„Nu am să mai merg la Cotroceni având în vedere declarațiile politice cu totul și cu totul nefirești pentru un președinte. Mă refer la declarațiile pe care Klaus Iohannis le-a făcut în ultima perioadă. A reluat aceste formule care l-au consacrat în trecut. Este regretabil. Cred că este bine să ne vedem fiecare de preocupările sale principale”, a declarat presei Călin Popescu Tăriceanu. Aceeași idee a fost îmbrățișată și de Liviu Dragnea. Astfel, putem constata o inedită ”grevă la președinte” din partea următorilor doi oameni în stat, președintele Senatului și președintele Camerei Deputaților, care nu ezită să se alinte că ei vor avea cu Klaus Iohannis doar o relație instituțională. Pax albina ar spune Urmuz, ceea ce este pe deplin edificator că ceea ce se întâmplă la noi, în Românica este doar de râsul curcilor, de hazul văcarului care se supără pe sat. Nu știu dacă cu astfel de supărări balcanice vom mai reuși vreodată să vedem luminița de la capătul tunelului, alta decât a locomotivei care tot trece peste noi, întru neînvățătură de minte, că suntem obligați să ținem cont nu de ceea ce visăm cu ochii fie ei și deschiși, cât mai ales de ceea ce ne pune în genunchi atunci când încercăm să ne aducem aminte de neam și de țară.
Într-o astfel de situație mai reușim să ne ridicăm în picioare, vreo câțiva supraviețuitori sau poate atâția am mai rămas cu demnitatea la purtător în lanul de porumb peste care a căzut prima brumă de toamnă – a mai apucat să observe povestitorul.
ADI CRISTI