ȚIPĂTUL POCĂINȚEI

Nu ne pregătim pentru Sfântul Andrei și nici pentru Ziua Națională a României, chiar dacă ne mai despart aproape trei săptămâni de la cele mai mari sărbători religioase și laice, ziua  Sfântului Andrei, cel care a creștinat estul Europei, respectiv ziua noastră națională, când țara a devenit țară, când hora unirii, cântată în 1859, și-a desăvârșit misiunea de a ne unii într-un singur trup de țară pe toți cei care s-au născut în limba română.

Suntem parcă orbiți de patimi și de pasiuni tembele, de cântece de sirenă false și greu de repetat, când viața noastră de zi cu zi se consumă dintr-o suflare, fără memorie, fără șansa revenirii asupra unor clipe care ar merita nuanțarea profunzimilor.  Scena politică românească are nefireasca calitate de ”a ne lua mințile”, atât celor care  sunt implicați în terenul unde se joacă soarta noastră, dar și în tribunele în care încercăm să facem galerie unora sau altora, fără a evita să fim agresivi sau chiar bădărani.

Nu ne este gândul la gesturile de mare veșnicie ale străbunilor noștri, atâta timp cât prezentul, la care lucrăm în trei schimburi, este unul incandescent, cu pericolele reale de incendiu, de arsură adâncă și chiar mistuitoare. Ne doare mult mai profund această rană regăsită în toate obsesiile noastre, mai mult chiar decât palma pe care o primim peste ceafă sau peste obrazul întors de semnul biblic, ce ar fi trebuit să ne ia în samă și să ne ofere șansa conștientizării pedepsei întru luare aminte și nicidecum întru răzbunare. Timpul prezent este cotropit de ură și de răzbunare, de dușmănie și de orgolii rănite. Între noi nu mai există nici un gram de înțelegere, nici un milimetru de compasiune. Toți suntem dușmanii tuturor, astfel încât această stare de însângerare reușește să definească în termeni cât se poate de expliciți din ce se compune singurătatea, disperarea, lipsa orizontului pe orice privire de-a noastră lansată înspre zenit.

Dacă nu am cunoaște din ce se compune slăbiciunea umană, am fi cât se poate de naivi și de diafani atunci când am încerca să răspundem la întrebarea: ”Cine este Liviu Dragnea?”, de exemplu. L-am confunda cu anonimul care ne-a ieșit din întâmplare în cale, politicos sau șmecher, grațios sau bădăran, plin de condescendență sau pur și simplu rapace cum doar fiarele pădurii mai pot fi în stare să-și asume atitudinea supraviețuirii celui mai puternic, a celui mai tare, a celui care are acea abilitate de a-și construi viața pe fondul avantajelor de care dispune și mai puțin pe cererea există deja în piață, atunci când se încearcă să se enunțe care ar trebui să fie ”binele întregului popor”.

Liviu Dragnea a exista în politică și când acesta nu știa ce este politica, ce face ea și de cine ar trebui să asculte, căci în acest teritoriu contează enorm de mult cine de cine ascultă și ce se poate întâmpla dacă această condiție nu este îndeplinită. A existat deci, Liviu Dragnea și înainte ca acesta să definească pe un oarecare teleormănean, cu mustață a la șmecher și cu apucături elegante de țăran adus la oraș cu școala, fără însă ca această excursie de inițiere să fie ceva rău. Marea noastră majoritate, cât majoritatea politică de guvernare, a fost adusă la oraș cu școala și uite ce veste bună suntem astăzi în stare să dăm: ”Veșnicia s-a născut la sat”, de unde și Liviu Dragnea s-a inspirat crezând că el trebuie să fie veșnicia în politică, el trebuie să lase locul liber doar când va reuși să iasă din casă (sau din sediul PSD) cu picioarele înainte, căci. după spusele înaintașilor săi ”încă nu s-a născut cel care să-mi ia locul”, deci mai am încă de lucru, nu-mi este indiferent cui las țara pe mâini, căci pentru această țară eu am muncit, eu mi-am sacrificat și tinerețea și familia și Teleormanul și Tel Drumul și  țara, la urma urmei!”

Păcat că țara aceasta este așa de frumoasă, păcat că oamenii care o populează sunt așa de frumoși, păcat că avem tradiții și sărbători așa de frumoase, păcat că dincolo de iubirea dumnezeiască există păcatul care ne separă, păcatul care ne îngenunchează, păcatul care ne arde până la țipătul pocăinței.

ADI CRISTI