Din acest moment poporul român este pregătit de sărbătoare. Nu doar de Sf. Andrei creștinătorul, ci mai ales de tot ce se poate încadra în suita sărbătorilor de iarnă. Vor fi părtași la bucuria noastră și Sfinții Nicolae și Ștefan, așa cum mare va fi bucuria Nașterii Fiului lui Dumnezeu, la vreme de îmbelșugat Crăciun. Imediat după ce Sf. Andrei ne va scoate din păgânism vom da cu ochii (și mai ales cu sufletul) de sărbătoarea poporului român, unul dintre puținele popoare care nu au exersat cucerirea în forma ei cotropitoare, sângerândă și zidită în sacrificiul victimelor nevinovate, căci cei care ucid pentru a cucerii ceea ce nu a fost a lor, doar asasini pot fi numiți, chiar dacă ei își spun ruși, americani sau orice alt popor vorbitor de limbă franceză, germană, spaniolă, portugheză și, să nu uităm, de limba turcă. O astfel de aducere aminte nouă ne face cinste, căci noi avem înscris pe suflet salutul de bun venit adresat celor care nu au dorit să ne cucerească, să ne subjuge, ci pur și simplu s-au așezat cu noi la masă, pentru un pahar cu apă și o bucată de pâine, transformate de buna credință în adevărate ospețe de poveste, care invariabil nu durau mai puțin de trei zile și trei nopți.
Se intră astfel în linia dreaptă a bucuriei de a oferi daruri, de a primi daruri, de a ne simți, cel puțin pentru o vreme (ce ar ține până dup Sf. Ioan Botezătorul), lipsiți de griji și de nevoie, antrenați în bucuria de a trăi în numele sărbătorii totale, stăpânită de Nașterea lui Iisus Hristos, naștere motivată total al vinului vărsat pe trupul colindelor vestitoare.
Avem nevoie de credință mai mult decât de aer, pentru a trăi în trup dumnezeiesc, în dragoste dumnezeiască, astfel încât între mine și tine să nu mai fie loc decât de sfioasa mângâiere, decât de bunul simț care ne iartă de păcat și mai ales ne ține în demnitate.
Vorba cu ”veșnicia s-a năsut la sat”, pe care Lucian Blaga ne-a amintit-o și ne-a dat-o spre creștere și cinstire, este de fapt rodul așteptat al bunului simț petrecut cu îmbrățișările noastre de suflete curate și naivități cosmice. Avem această structură de rezistență a neamului care ne-a permis să ne ridicăm mai sus de bolta cerească, de unde privim lumea în creștet, să fim deasupra tuturor celor care, nu de puține ori, ne-au arătat și încă ne arată cât de pizmuitori pot fi cei cu zâmbete false și strângeri de mână leșinate. Dacă ar fi să-i privim în ochi, dacă ochii lor ar fi fost adevărați, atunci nu ne-ar fi prea greu să le observăm răutatea, falsitatea, lipsa de suflet și interminabila ură, ce poate să ducă la calculele morții cu orice preț, atunci când interesele lor meschine sunt în stare să ucidă oameni nevinovați, popoare nevinovate.
Este incredibilă vasalitatea de pe urma căreia noi ca popor liber și stăpân pe propria noastră soartă suntem de fapt o anexă gospodărească și nicidecum un palat în spațiul în care Unchiul Tom sau Дядя Иван se recomandă a fi salvatorii noștri, partenerii noștri. Din atitudinile lor rezultă că de fapt ei sunt stăpânii noștri. Au ajuns să ne dicteze cum ar trebui Parlamentul României să voteze. Este incredibilă această fățărnicie pe față. Este incredibilă această ”dezmoștenire” din robia expresiilor: ”partenerii noștri”, ”prietenii noștri cei mai sinceri”, ”adevărații profesioniști”, ”oamenii de cea mai mare încredere” etc.
Așa ne trebui atunci când am mers la Casa Albă, cu coloana vertebrală al orizontală, extaziindu-ne că l-am atins pe Dumnezeu de pulpană, în momentul în care am trecut cu mâna peste faldurile drapelului SUA. Aveam întipărită în codul nostru genetic o astfel de atitudine, de pe vremea când ne risipeam genunchii în închinăciuni la Porțile Orientului. Aceeași atitudine o avem astăzi la Porțile Occidentului, fără a avea garanția că stăpânii de zi ne acordă și ei dreptul de a fi liberi, dreptul de a fi stăpânii spațiului natal, pe care să-l orânduim după cum ne este vrea și nu după cum sunt interesele străinătății.
Astăzi se face o diferență din ce în ce mai mare între conducător și popor, dintre omul simplu și politician. Din ce în ce mai desele proteste masive din stradă (din occident și nu pișcatul puricilor de la noi) pun în evidență această fractură între popoare și conducătorii acestora, între așteptări și ceea ce se realizează, cu prețul războaielor, a victimelor colaterale și, nu în ultimul rând, a trădărilor înregistrate la nivelul parteneriatelor.
Suntem un popor trădat, obișnuit să alerge cu cuțitele înfipte în spate, în întâmpinarea viitorilor asasini, evident cu zâmbetul pe buze, cu neînțeleasa slugărnicie, ce riscă să ne absoarbă, să ne facă una cu praful cosmic al istoriei.
ADI CRISTI