MINTEA CARE NE UNEȘTE

Am încercat să ne împrietenim cu expresia ”Magia Sărbătorilor de Crăciun”. Nu trebuie să ne mințim, nu trebuie să ne facem că nu observăm, dar Nașterea Domnului ne-a prilejuit de fiecare dată, cel puțin în anii de după decembrie 1989, șansa de a ne descoperi imensa forță de a ne lua în seamă semenul, aproapele, de a ține cont de faptul că singuri nu avem cum să existăm mai mult decât ne ține tristețea.

În aceste zile, cum de altfel în toate zilele în care îi dăm lui Dumnezeu atenția cuvenită sărbătorilor, exersăm din nou ceea ce înseamnă solidaritate, unul dintre cele mai puternice sentimente cu efecte imediate în plan social. Trebuie să ne asumăm acest minus al nostru de a nu reuși să fim solidari, să fim împreună, să fim laolaltă, în fiecare zi, așa cum suntem de frumoși, așa cum suntem de curajoși, așa cum suntem de deștepți, în fiecare zi.

De la nașterea acestui neam românesc, chiar dacă nu ni se spunea pe atunci români, chiar dacă limba pe care azi o vorbim nu era încă formată, aveam același caracter sinuos de a ne îngriji mai mult de ”capra vecinului” decât de fireasca împreunare de brațe, de inimi, de ”unde-s doi puterea crește / și dușmanul nu sporește”. Acest deficit de unitate ne-a ținut mult timp în afara istoriei celor care contează, păstrându-ne doar în antecamera celor care ajungeau să-și împartă interesele și avuțiile (mare parte din ele luate de la noi, cei fără de cuvânt, cei dominați și ocupați de grija ”caprei vecinului”, uitând de al lor viitor. Pe noi nu ne-a învățat nimeni și nimic minte, nu ne-a trezit nimeni să fim ceea ce am fi meritat să fim (dacă ar fi să ținem cont de destinul real al poporului ales, al acestor locuri în care s-a născut lumea, dar mai ales în care s-a născut viitorul pe care astăzi nu ezităm să-l slujim!)

Sărbătorile de Crăciun și de această dată ne-au învățat din nou să fim atenți la cel de lângă noi, să ținem cont de el, să-i luăm în seamă nevoile și bucuriile, să ne îngrijim și de el așa cum ne îngrijim bucuria de a oferi, nu doar de a primi daruri. Pentru noi, românii, cel mai mare dar este acela cu ajutorul căruia ne demonstrăm solidaritatea față de aproapele nostru, solidaritate care reușește să-l scoată din singurătate, care reușește să-i dea speranța că nu este singur, că mai are pe cineva lângă el, pe care se poate baza, cu autorul căruia va putea să meargă încă un pas înainte, până când își va recăpăta puterea de a se descurca, să facă față provocările acestei vieți, mult prea denaturate de sloganul celor 20 de ani de după decembrie 1989: ”Descurcă-te singur!”

Solidaritatea, care ne lipsește, face parte din rândul acelor minuni (cu ajutorul cărora lumea poate fi schimbată), care poate unii forțele într-o voință comună, atât de necesară articulării unui singur glas, a unei singure direcții în care țara să meargă, astfel încât, să fim în stare să ne construim singuri viitorul ,atât de mult de sfâșiat și de minimalizat.

Împreună ar trebui să fim nu numai de Crăciun sau de Paște, nu numai în acele momente festive, în care uităm de patimi, de vanități și de orgolii mărunte, dar strălucitoare.

Dacă vrem să fim ceea ce simte fiecare, o țară care să conteze, o țară care să fie luată în seamă, ar trebi ca fiecare dintre noi să conteze, să fie luat în seamă, atunci când este pregătit să fie mai presus de el, la înălțimea interesului pus în slujba celor mulți.

Într-un astfel de moment, într-o astfel de situație trebuie ca fiecare dintre noi să se ridice în picioare, să iasă în stradă și să strige nu Jos!, ci Sus!  Sus, România! Ridică-te și cinstește-ți morții, cinstește-ți eroii ce astăzi lucrează pentru tine, cinstește-ți pruncii care se vor naște pentru a ne salva, căci salvarea de la cei de azi, nu ne ajunge! Suntem mult pre pătrunși de păcate, mult prea hipnotizați de răul din noi, pentru a mai avea forța necesară să ne dăm mâna, să fim împreună, să ieșim din obsedanta  hipnoză a ”caprei a vecinului” pentru a avea timpul necesar rugăciunii inimii, singura care ne mai poate salva, ridicându-ne deasupra nimicniciei. Este timpul să ținem cont de ce se va întâmpla cu copiii copiilor noștri, dacă lumea aceasta, putredă și instabilă, plină de ură și răzbunare, va fi lumea lor pe care noi le-o punem astăzi la picioare!

Este timpul să învățăm că rănile noastre pot fi vindecate, lăsând spirtul Crăciunului să persiste și dincolo de vremea lui, să fie în noi ca o platoșă, ca un bandaj antiseptic, care ucide microbii urii și ai dușmăniei.

Dă-ne nouă, Doamne, mintea care ne unește și nu aceea care ne dezbină!

ADI CRISTI