24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Mult mai corect cred că ar fi, ținând cont de vechimea republicii ca formă de guvernământ în acest spațiul Carpato-Dunărean-Pontic, să vorbim despre Monarhie versus Republică. Din cei 2017 ani, măsurați în era de după Hristos, doar 70 de ani am avut republică, restul de 1947 de ani am avut regi (în forma lor arhaică, Burebista și Decebal), voievozi, domnitori și din nou regi, de această dată veniți din monarhiile tradiționale ale Europei secolului al XIX-lea (Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, pentru ca Mihai de România să fie regele românilor, născut în 1921 la Sinaia, în România. Putem spune fără a ne contrazice că Regele Mihai a fost fiul acestor pământuri românești, unde a trăit în două etape. Revenind la vechimea monarhiei autentice în România acesta numără 81 de ani.
Am fost crescut și educat în spiritul valorilor republicane, aceleași valori care m-au convins că valoarea trebuie respectată, că singurul sistem care poate să construiască este sistemul axiologic, drept pentru care, astăzi, când continuăm să ne rescriem istoria, încep să constat că mare parte din educația mea a fost influențată de prezentarea eronată a istoriei de dinainte de 1947. Schimbarea formei de guvernământ, de la monarhie la republică, nu s-a făcut prin fireasca consultare a poporului, la acea vreme. Regele a fost convocat la Palat (de la Sinaia), unde, în prezența unor lideri, care se legitimau a fi reprezentanții clasei muncitoare și a țărănimii, a fost șantajat să semneze actul de abdicare, condiționat de uciderea unui grup de studenți încarcerat. Evident că, toate aceste presiuni veneau de la Moscova, unde Stalin nu-și mai ascundea intenția de a transforma cel puțin estul Europei într-un lagăr al țărilor socialiste, în care doar partidul putea să fie unicul conducător, devenind, fără a exagera, ”regele tuturor regilor, agresiv și totalitar, ca atitudine și impunere a voinței unice a liderului acestuia, fie că s-a numit Gheorghe Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu. Nu degeaba, în cei 42 de ani de comunism care au urmat, Partidul a fost, fără nici o rezervă, unicul conducător!
Trebuie să ne amintim că poporul, care a populat din începuturi spațiile pe care astăzi continuăm să ne construim țara, a fost poporul oamenilor liberi, care a avut ca cel mai de preț bun, pământul, tradițiile, limba și nu în ultimul rând, prietenia, ospeția, solidaritatea. Mai târziu, mult mai târziu, a fost ”inventată” capra vecinului, atitudine care ne-a prăbușit în cele mai întunecate abisuri, românii fiind cu sufletele mutilate de suspiciune, de delațiune, de invidie, egoism…
Nimic nu ne-a mai aparținut nouă, atunci când era vorba despre inițiativă, despre viața fiecăruia construită după cum i-ar place lui s-o trăiască. Tot timpul am fost nevoiți să privim la alții, să ne raportăm existența la Înaltele Porți, acolo unde liderii noștri erau chemați să dea seamă și să-și copie următorul plan în urma căruia peșcheșul, tributul și, mai târziu, taxele să răsplătească grija părintească a celor care erau de fapt adevărații noștri conducători. Nu am scăpat de ei. S-a mutat doar locul, doar spațiul, doar destinatarul căruia trebuie să-i cerem voie și, mai apoi, instrucțiunile care ne permit să trăim. Dar nu așa cum ne-am dori noi, ci doar cum își dorește Marele El.
La o scurtă analiză a ultimilor 150 de ani observăm cât se poate de clar, în favoarea binelui întregului popor, că perioada cea mai stabilă pentru România a fost perioada celor 81 de ani de monarhie, perioadă din care dacă scădem doar perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea, ajungem la concluzia că România și-a aparținut sieși, a fost stăpână pe destinul său 77 de ani, în timp ce 41 de ani de suferință comunistă a distrus nu numai trei generații (bunic, tată, copil), cât mai ales orice perspectivă de salvare spre adevărata libertate a cetățeanului în țara sa natală, cu ajutorul căreia să reușească să devină stăpânul de drept al destinului său. Mult mai surprinzătoare ne apare atitudinea conducătorilor noștri postdecembrişti care s-au dovedit până astăzi că nu au forța, știința și competența necesare desprinderii de trecutul dictaturii comuniste, că încă mai au mentalitatea lui ”eu le știu pe toate”, ”fără nimeni nu se poate”, ceea ce ne prelungește agonia și mai ales lipsa unui viitor care să ne ajute în cultivarea speranței și, mai ales în trezirea la realitate. Evident că astăzi, de ziua Republicii, când monarhia pentru noi și-a stins ultima luminiță, prin cuprinderea în veșnicie a ochilor Majestății Sale, Regele Mihai I, suntem obligați deja să strângem rândurile, să eliminăm toate puțoismele de proteste și să fim atenți și severi la cursul evenimentelor. Trebuie să ne asumăm fiecare pas pe care îl vom face de acum înainte în numele binelui nostru ca cetățeni ai unei țări ce nu ar trebui să mai suporte viața după dictare!
Pentru că mâine nu este o zi lucrătoare, dar este ultima zi a acestui an, primiți cu îngăduință sincera urare de La mulți ani, cititorule, care de 28 de ani mă citești zi de zi!
ADI CRISTI
