EXILAT POLITIC

Se apropie 1 mai muncitoresc de noi, cei care am mai rămas, asemenea unor relicve, în tabloul realității imediate. Am mai vorbit în acest colț de pagină despre clasa muncitoare care a fost obligată de soarta crudă și nedreaptă să fugă, de această dată, din Paradis. Se spune, în textele religiei, că libertatea înțeleasă în termenii ei maximi nu face altceva decât să te îndepărteze de Dumnezeu, să-ți dea idei în așa fel încât ”grija ta cea mai mare”, insuflată de o educație normală, contantă și servită dragostei de Dumnezeu, să se risipească în spațiul fulminantelor tentații, este adevărat superficiale, dar strălucitoare, lipsite de esență, dar spectaculoase.
Clasa muncitoare astăzi atinge doar nivelul în care pătura intelectualității era cândva una dintre marile obsesii ale conducătorilor comuniști, spațiul din care liderii roșii se așteptau să izbucnească marile probleme care le-ar fi pus în pericol regimul politic (vezi Ungaria anilor 1956, Cehoslovacia anilor 1968 sau chiar URSS-ul anilor 1985). Redusă la nivelul simbolurilor, clasa muncitoare ține mai mult de explicația unor muzeografi, acolo unde se încearcă să se povestească paginile de istorie ale țărilor care au trăit pe viu această experiență năucitoare a dictaturii comuniste, ce s-a aflat într-o nefirească competiție internă, în spațiul lagărului comunist. Astfel putem vorbi de mai multe niveluri de presiune exercitată pe clasă muncitoare din țările respective, făcând o distincție fermă între redegiști, sovietici, bulgari,  polonezi, cehoslovaci, iugoslavi sau români. Noi, românii, am fost tot timpul ”cei luați de proști”, ciuca tuturor sancțiunilor chiar și numai pentru că am demonstrat în decursul istoriei că răbdători fiind din cale afară, reușeam la vreme de explozie a mămăligii să punem accentele grave în lume, cum a fost la 1848 sau 1989.
Muncitorii, de la ”forța conducătoare” a Partidului au ajuns să fugă ei singuri de munca ce le-a dat voie să se recomande ca fiind partea importantă a  lumii atunci când au constatat că se poate trăi și fără a muncă, din șmecherie, hoție, sau pur și simplu din ajutorul social, această pomană cu iz de grijă părintească a societății, de această dată, față de cel plin de lehamete și de lene, cât să cuprindă țara în lung și lat.
Degenerarea ideii de muncă, de legătură organică între membrii societăți, bazată pe respectul față de valorile produse prin efort propriu, nu a putut decât să producă haosul pe care astăzi suntem obligați să îl gestionăm, să-l menţinem într-un necesar echilibru care să ne ferească de acel ”drum fără întoarcere”, de acea prăbușire fatală din care nimeni nu-și va mai putea reveni.
Plus valoarea a fost dintotdeauna proba corectă a sistemului axiologic în care tot timpul competiția reală a dat garanție evoluției, drumului cel bun, pe care am decis să mergem sau cel puțin să mimăm deplasarea atunci când am fost nevoiți să constatăm că această cale dreaptă este pe cât de anevoioasă, pe atât de greu de abandonat. Cei obișnuiți cu munca au reușit să se adapteze ieșirii din Paradis. Cei care nu s-au mai regăsit în infernul societăţii au fost nevoiți devină parte din periferie, marginalizați de această însingurare pe care și-au asumat-o de cele mai multe ori vociferând, construindu-şi statutul de victimă a societății.
După 28 de ani de reconstrucţie, readaptare, relansare, re vigoare, reciclare, revenire, se poate vorbi despre acea descompunere a societății în adaptați și neadaptați, în oameni care au reușit și oameni care nu au reușit. Se poate vorbi, de asemenea, despre recuperarea acelui sentiment de solidaritate care a fost pur și simplu risipit în anii postdecembrişti, de rătăciri cordiale, de momente care ne-au separat, ne-au înstrăinat, ne-au sălbăticit într-atât încât am ajuns nu doar a nu ne recunoaște, ci mai ales am ajuns să ne urâm, să ne dușmănim cu acea nervozitate specifică gesturilor violente, ce nu de puține ori s-au terminat tragic în crimă.  Dacă înainte de 1989, Ana Blandiana ne-a surprins e ca fiind un popor vegetal, după aproape 30 de ani putem spune, fără a greși cu nimic, am rămas un popor vegetal, doar că astăzi putem afișa, fără nici un fel de intenție declarată, și caracterul nostru carnivor, cu ajutorul căruia încercăm să ne motivăm însângerarea care ne-a cuprins și care ne favorizează drama și tragedia poporului desprins din poveste și ieșit în stradă, cu aceeași forță de a distruge, de a mătura totul în cale, așa cum, în cele mai înfricoșătoare coșmaruri, am tot încercat să exersăm nevoia de a fi nemiloși, sadici, gândindu-ne astfel răzbunarea împotriva celor care au reușit.
Ei de ce au reușit și noi nu, începe să fie lait motivul cu ajutorul căruia vrem să ne dovedim dreptul la violență, dreptul la anarhie, atâta timp cât din Paradis ni se reîntoarce clasa muncitoare, cu ștampila de exilat politic.
ADI CRISTI