VIITORUL CARE NU NE TRĂDEAZĂ

Rămânem în continuare încorsetați în măruntele noastre orgolii, greu de descâlcit. Vrem cu tot dinadinsul să fim recunoscuţi împărați peste tot felul de mușuroaie, fără ca cineva să aibă de suferit, atâta timp cât vendetele noastre captează atenția cuvenită, care să ne facă să credem că suntem ascultați, respectați, ținuți minte.

De mult (sau poate nu am avut niciodată o astfel de așteptare) nu ne-am mai întâlnit cu noi înșine. Am rămas descoperiți sub cerul liber imaginându-ne că suntem ai nimănui, că doar efortul nostru contează, noi suntem cei care avem dreptate și nimeni altcineva. Acest tip de exclusivitate este de fapt condamnarea fiecăruia dintre noi la singurătate. Confirmarea că nu suntem încă pregătiți să ne înțelegem între noi (cu atât mai mult cu cât nu reușim să ne înțelegem pe noi înșine)  stă la baza dezastrului care ne cuprinde și care ne multiplică ambiguitatea despre lume și viață. Suntem astfel descoperiți în partea de întuneric a lumii, în zona în care nimic din împrejurimi nu seamănă nici măcar cu umbra noastră prelungită pe iluzorii ziduri. Dincolo de această stare de perplexitate mai există o revoltă a întrebării, o punere în operă a așteptărilor noastre, din care încercăm să extragem menirea fiecăruia dintre noi pe acest timp prezent  al năzuințelor. Vrem sau încercăm să fim atât cât ne este în măsură să ne prezentăm prin cunoaștere, să știm fiecare încotro ne îndreptăm, care să ne fie măsura pasului, dar și măsura gândului, astfel încât să nu care cumva să ne întindem pasul mai mult decât ne este drumul.

Acest tip de meditație poate să atingă rigorile transcendentalului, șansa fiecăruia dintre noi la  întoarcerea în  metafizică, gândind astfel șansa sau neșansa evadării din natural în irațional. Într-o astfel de ipostază încercăm să ne definim așteptările, încercăm să ne prezentăm dorințele upgradate cu ceea ce a mai rămas sau mai rămâne din tentantele promisiuni electorale.

Trebuie să recunoaștem (și să ne așteptăm și în continuare să avem astfel de surprize), nimic din ceea ce se promite nu poate fi suspectat de neadevăr, chiar dacă, într-un final, există un procent alarmant de nereușite, neîndepliniri, exagerări voite și cu urmări grave, atunci când încercăm să dovedim că votul majoritar are ca suport voința alegătorilor și demnitatea aleșilor.

Fiecare parte este obligată să se prezinte prin cea mai de preț calitate a sa. Alegătorii ar trebui să fie conștienți că vor vota în cunoștință de cauză. Că alesul lor va fi cel mai potrivit să le îndeplinească promisiunile electorale, construite din identificarea la fața locului a nevoilor comunității, pe toată întinderea lor, cu o perspectivă precis calculată, care să includă perioada întregului mandat.

În realitatea nimeni nu-și respectă acest minim de asumări. Nimeni nu este pregătit să țină minte, să nu se detașeze de misiunile fundamentale ale unui reprezentant demn al posturii în care el este pregătit să reprezinte și să servească societatea.

Există un dezechilibrul între cele două părți ale întregului, care provoacă marile convulsii în care suntem obligați să trăim, să fim fericiți sau să suferim. În timp ce alesul are libertatea de a se manifesta în spațiul mandatului fără nici un control din partea electoratului, acesta din urmă este pur și simplu pedepsit să aibă răbdare, să aștepte următoarele alegeri pentru a corecta eroarea. Ei bine, acest lucru nu se întâmplă chiar și numai pentru că alegătorul devine o sumă impresionantă de eșecuri de natură emoțională, sentimentală, de pe urma cărora nu mai este în stare să-și revină, să fie lucid și rațional, înglobându-se în reacția jalnică a celui pe care el l-a ales să-l reprezinte, dar care pe tot parcursul mandatului nu a făcut altceva decât să altereze încrederea în misiunea pe care și-a asumat-o și față de care uită să mai fie și responsabil.

La urma urmei ne situăm în acel impas din care nu vedem poartă de ieșire, nu identificăm soluția reînnodării drumului, astfel încât cel care se așteaptă să mai mintă o dată, să mai păcălească o dată se poate trezi în fața unui electorat matur care știe că votul împotrivă și nu pentru altcineva este la fel de păgubos cu votul pentru aceeași lichea. Și uite așa, cu un electorat mai deștept, mai pragmatic, mai cu picioarele pe pământ se poate naște acel nou viitor despre care încercăm nu numai să vorbim, încercăm să ne împrietenim cu el. Viitorul care nu ne trădează, nu ne batjocorește, nu ne fură. Viitorul ales, care, chiar dacă nu s-a născut încă, sperăm să fi prezent cândva în viața noastră cea de toate zilele. Cândva. Nu știm când. Doar sperăm că o dată și o dată ne va ieși în cale.

ADI CRISTI