24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne pândește dihonia, cum nici un animal sălbatic nu a reușit încă să o facă. Se uită la noi sau după noi, aproape impasibilă, fără ca să ne atragă atenția, fără ca să ne sădească acel sâmbure de frică, de primejdie mare. Stă precum o pasăre, pe o creangă în înaltul copacului. Nu se mișcă, nu respiră, doar ochii și celelalte simțuri ne iau în seamă. Orice tresărire de-a noastră, orice prelungire a pasului înspre înainte provoacă încordări imperceptibile acvilei. Dorim să ținem cont de ea, dorim să o luăm în seamă, dar nimic din ceea ce se întâmplă în spațiul comun nu ne pune în gardă, nu ne lasă să ne imaginăm posibilul pericol. Și el există, ascuns după acel aparent cer senin în înaltul căruia se dezvoltă furtuna amenințătoare. Vijelia. Ruperea de nori. Prăpădul.
Cearta a ajuns să aibă o masivitate care nu poate fi trecută cu vederea, asemenea munților, dar care nu lasă să se întrevadă pericolele pe care le incumbă. În stare latentă cearta nu face rău nimănui decât doar atunci când își ridică fruntea din pământ, doar atunci când se înalță prin urlet deasupra tuturor. Atunci, cearta devine fiară, are capacitatea de a ne înspăimânta, de a ne intimida, de a ne baricada în angoasele noastre, din ce în ce mai fierbinți, asemenea unor cuptoare naziste în care se ard secole de civilizație, de progres, de demnitate, dovedită a fi o stare ușor inflamabilă. Există o vorbă greu de uitat, așa cum devine și greu de probat (dacă ținem să o și recuperăm), o vorbă care ne lasă să ne sacrificăm, după formula ”mai bine mort decât comunist”. Evident că termenul comunist este interschimbabil, oferind locul oricărui alt substantiv care ne încurcă lucrurile cu ființele, sentimentele cu obsesiile, valorile cu nonvalorile. De fapt noi încercăm să ne detașăm de acele paradigme care devin agresive și intolerante, care ne pun ștreangul de gât și ne dezbracă de demnitate cum ne-am mai dezbrăca de cele mai uzate haine păstrate doar pentru mirosul nostru specific și nicidecum pentru o altă caracteristică ce ne-ar putea reprezenta personalitatea sau lipsa acesteia.
Ne burzuluim, ne arătăm mușchii, ne prezentăm a fi deștepții deştepţilor, cunoscătorii adevărului absolut, singura salvare a blocului, cartierului, orașului, județului, țării, continentului, planetei. Suntem mult mai mărunți decât încercăm noi să ne umflăm măreția, ca și cum în afara noastră nimic și nimeni nu mai poate să facă purici în această viață și în celelalte care vor urma, căci noi, nu-i așa, nu avem cum să umplem doar o singură trecere…
Ieşim în stradă. Strigăm jos ăla sus celălalt. Nu avem nici o emoție că la strigătele noastre s-ar putea răspunde cu alte strigăte. Că nervozității noastre i s-ar putea opune o altă nervozitate, mult mai sonoră, mult mai agresivă…Iar dacă va fi așa ceva și noi putem să ne aducem aminte că avem rezerve, că suntem în stare să ne sporim forțele…Suntem în stare să începem măcelul, atâta timp cât nimeni nu ne-a povestit pe îndelete care sunt șansele noastre de a trăi în liniște și pace, care sunt drumurile pe care ar trebui să le străbatem, să le cunoaștem, să le prețuim, să ține cont de ele. Nimeni nu ne-a spus de ce noi suntem aici și de ce ceilalți sunt acolo unde au ajuns…Avem acest deficit de localizare. Nu mai înțelegem încotro este înainte și încotro este înapoi. Încotro ne îndreptăm și încotro ar trebui să ne îndreptăm. Nu mai știm sau nu mai suntem siguri dacă drumul acesta este drumul cel bun, chiar dacă înaintea noastră străzile fumegă, cum doar toamna mai fumegă grădinile… Știm doar atât că pe noi nu ne ascultă nimeni, noi putând să fim și de la stânga, și de la dreapta…Durerile noastre existențiale sunt de fapt durerea mea, durerea mea, durerea mea, tu ne mai încăpând în enumerare. Tu rămâi în afara grijilor mele, atâta timp cât tu ești partea mea de suspect, de om neîmplinit, de om cu mâna întinsă, dar nu să apuci ceva, ci pur și simplu pentru a primi ceva, de regulă, pe gratis, de genul pomenii…Pomana îngrașă – parcă îl aud pe Ștefan Vișoianu (Fie-i țărâna ușoară! – Spurcată limbă, mare caracter) și parcă îl văd cum nu a ezitat niciodată să pună mâna, umărul, șodul atunci când cineva, de prin apropierea să avea nevoie de ajutor!
Ne pregătim pentru adunătura cea mare, necesară chiar și numai sub aspectul conștientizării, răspunderii la prima întrebare din toate chestionarele: Cine sunteți?
Ei bine noi suntem noi, eu sunt eu, voi sunteți voi, tu ești tu. Ce mai contează…”ce are a face preotu-i orb / când toți cei de față în frunte cu nunii / se pișc de buce și râd ca nebunii”. Bună ziua, Mihai Ursachi!
ADI CRISTI
