AȘA CUM SE ÎNTÂMPLĂ LA NOI, PE PĂMÂNT

Continuăm să stăm pe marginea prăpastiei. Un fel de echilibristică naturală, firească, care ne propune a fi mari acrobați, stăpâni pe situație, greu de învins. Suntem la îndemâna exceselor de oftaturi, de strigăte involuntare prin care spaima iese afară din noi pe ”ușile de urgență”. Iminenta salvare vine și ea pe acele trasee ale spectacolului surprinzător. Spațiul public rămâne otrăvit de tot felul de scenarii infracționale, în care eroii sunt personajele de vârf ale vieții noastre cotidiene. Vorbim astfel despre președintele Klaus Werner Iohannis. Cel care a intrat într-un scandal privind implicarea sa în mapa lui Augustin Lazăr, la vremea în care a fost numit Procurorul General al României. Mirosul de șantaj nu mai poate ieși dintre mapele dosarului, descoperit de Ministrul Justiției, Tudorel Toader. De fapt, Tudorel Toader își continua misiunea sa de a igieniza Justiția din România, de tot felul de viruși, care au acționat asupra sănătății independenței reale a  Justiției. Într-o lume în care aerul adevărului și a dreptății ajunsese a fi irespirabil, a fost nevoie să apară Tudorel Toader pentru a pune în ordine, firescul și normalitatea, astfel încât, legea să-și recapete prestanța, fără de care nimeni nu ar mai fi ascultat ordinal: ”Pe aici nu se trece”! Nimeni nu este mai presus de lege! În fața legii toți suntem egali! Vinovatul principal pentru dezordine, pentru amestecarea intereselor de grup cu cele naționale, pentru crearea uneia dintre cele mai mari confuzii postdecembriste a fost, fără doar și poate, clasa politică, liderii care au profitat de dreptul lor de a lua decizii în numele poporului, pentru a se îndepărta cât mai mult și cât mai repede de la rolul pe care și l-au asumat să reprezinte țara, să fie partea responsabilă a poporului, în fața căruia au jurat credință!

Nimeni, timp de 30 de ani, nu a dat semne de regret, de părere de rău, de recunoaștere a greșelilor, invocând clemenţa ”omului supus greșelii”,  a  dreptul la iertare, chiar și numai după principiul ”a greși este omenește”. Recunoașterea a ajuns să fie , dintr-un firesc al lucrului, o rara avis. Mult mai ușor le-a venit, și le vine în continuare politicienilor, să greșească, să persiste în greșeală, decât să recunoască, să-și facă mea culpa, să revină pe drumul cel bun, să fie din ce în ce mai atenți la misiunea pe care singuri și-au asumat-o, aceea de a fi la dispoziția poporului și nu de a folosi poporul ca pe un corp de slugi de elită. Poporul nu ar trebui confundat în continuare cu mulțimea, cu masa de manevră. Poporul este o sumă de personaje cu nume și prenume, fiecare dintre ele având personalități distincte, mesaje profunde de oferit vieții. Multitudinea de caractere, de viziuni, ce nu mai pot fi îngrădite de ușurința conducerii turmei, a gloatei, fac din clasa politică una dintre cele mai îndrăznețe construcții, fără de care viitorul nu mai poate fi vizualizat, nu mai poate fi abordat.  Responsabilitatea a ajuns astăzi să fie funcția supremă în rândul celor care își asumă această misiune, de a se pune la dispoziția cetățeanului, atâta timp cât cetățeanului i se recunoaște că deține funcția supremă în societatea statului de drept, caracterul. Lui îi sunt subordinate toate proiectele, toate faptele, toate realizările, astfel încât, viața de zi cu zi să-l aibă ca erou principal, ca beneficiar exclusiv a tuturor proiectelor și eforturilor creatoare. Nu mai trebuie să ne facem că nu înțelegem. Nu mai este loc pentru alte interpretări. Nimeni nu mai trebuie să consume energii pentru a demonstra evidența, care transpare încă de la nivelul definițiilor.

Cine este cel pentru care țara își dedică toate energiile, cine este cel pentru care clasa politică nu ezită să-și construiască strategiile de dezvoltare, cine stă la baza inspiraţiei tuturor proiectelor de dezvoltare, de viață și de cinstire, a celor care nu au ezitat să-și dedice viața binelui semenilor lor? Ei bine, cel pentru care se face atâta caz, cel pentru care toți încep să înțeleagă că merită o astfel de dedicație, nu este altcineva decât cetățeanul, cu nume și prenume, cu destin și viață personală, cu dreptul său de a crede și de a fi crezut în tot ceea ce spune, în tot ceea ce cere societății în care trăiește. Și nu doar atât. Nu doar El. Alături de el mai este adăugat și celălalt de lângă el și celălalt de lângă celălalt de lângă el, astfel încât, într-un final, să se compună o națiune, un popor, două popoare, mult mai multe națiuni, ajungându-se la întrega populație a planetei, pentru care clasa politică a lumii este responsabilă.

Doar atât și nimic mai mult. Deocamdată. Urmează stația Celeilalte Galaxii, pe partea dreaptă! Sau chiar pe stânga, așa cum se întâmplă, la noi, pe Pământ!

ADI CRISTI