24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Linia începe să fie pregătită pentru a fi trasă sub cele întâmplate până acum. Fie din partea instituțiilor europene, fie chiar la noi acasă, acolo unde încercăm să ieșim la lumină, din mocirla în care ne complacem de aproape 30 de ani.
Avem deja o mare problemă la nivelul viitorului. Încercăm să ștergem parbrizul sau să ne ștergem la ochi, să eliberăm linia de ochire sau să avem acces direct dinspre noi înspre primul obstacol ieșit în cale. Vrem să fim cât se poate de sinceri, dar și cât se poate de fermi atunci când încercăm să aflăm cine suntem. Nu ne mai miră nimic, nu ne mai înspăimântă nimic. Suntem pregătiți să luăm în piept realitatea, să o ridicăm până la înălțimea ochilor și, mai apoi, să o așezăm în fața timpului prezent, cercetând-o ca și cum am fi curioși să vedem din ce se compune această parte de viață, tulbure și greu de privit în ochi.
Trăim fiecare în felul său drama întregului popor scăpat la libertate, așa cum mai sunt scăpate oile de la stână, în urma atacului fiarelor sălbatice. Fiecare încearcă să fugă de colții acestora, căutând scăpare în moartea care pândește, de regulă din abisul prăpastiei sau din adâncimea apelor repezi de munte.
Uneori chiar și moartea îți oferă o ipotetică salvare, chiar dacă aceasta este de fapt o altfel de moarte, poate mai violentă decât aceea din calea căreia se fuge, cum ar fi săritura peste pervazul ferestrei din calea cutremurului, de exemplu.
Țara, în ansamblul, dar și în părțile ei particulare, este din ce în ce mai hăituită, din ce în ce mai fugărită înspre orizonturi de mult îndepărtate, greu de privit, greu de ținut minte. Suntem ai nimănui sau al nimănui ne este destinul. Nu știm cine dintre noi va ajunge să țină minte această zbatere, pentru a fi clipa de mărturisire că au exista și printre noi oameni, oameni care ar fi putut scoate țara dintre rănile bocancilor și ar fi fost în stare să o aducă dincolo de linia de SOSIRE. Am fi fost cu toții astfel trecuți de linia care se trage pentru acel total, ca o invitație la însumare, la aducerea unului în celălalt, a întregului nostru efort de a fi împreună, laolaltă, greu de risipit, greu de învins.
Avem sentimental înstrăinării, a lipsei apartenenței la acel ceva care vine din lăuntrul nostru, ce face parte din noi, cum din noi mai face parte aerul respirat, cum din noi mai face parte gândul care ne unește, tăcerea care ne apropie și, nu în ultimul rând, starea de bine care ne face să fim unul altuia singurătate, să reușim să trecem peste apele Styxului rămânând în aceeași despărțitură a limbii materne. Doar așa stăpâniți de forța moștenirii de sânge putem să facem parte din același univers, slujind la curțile libertății, în libertatea celor care știu să înțeleagă visul celui de lângă tine, astfel încât împreunarea să nu decapităm speranța pasului înainte. Avem această datorie de a rămâne prinși în plasa timpului present, plasă ce nu ar trebi confundată cu una de pescuit, ci mai ales cu una de protecție, cu plasa noastră salvatoare, care este astfel împletită încât să nu reușim să ne strecurăm prin ochiurile ei, să fim păstrați și încurajați să ne ridicăm pe propriile noastre picioare și să căutăm să prindem din nou înălțime, să fim aduși la nivelul următorului pas, astfel încât să avem continuitate, să dăm speranță și cutezanță acestuia, în fireasca sa numărătoare ”pas lângă pas”, pas după pas.
În acest tăvălug al realității se strecoară faptul zilei, impertinent, imberb, insensibil la tot ceea ce este străin cu scurgerea timpului. Într-o astfel de conjunctură tot ceea ce este aparent devine de o profunzime sfidătoare, în timp ce este profund capătă strălucirea spectaculoasă a lucrurilor aparente, superficiale.
Un nou actor intră în scenă în România, dar nu pentru a pune umărul, cât mai ales pentru a arbitra starea tensionată provocată de disputele pătimașe și de cele mai multe ori sterile, CCR este pus în situația de a juca rolul președintelui, președinte care s-a lăsat umplut de ambiții pătimașe și bolovănoase, negându-și de unul singur rolul său de mediator între puterile statului, coborându-se la nivelul genunchilor broaștelor, care orăcăie în corul polifon al străzii.
Într-o astfel de înghesuială România încearcă să dea din coate și să se scuture puțin din tăvăleală pentru a prinde prim planul imaginii centenarului Marii Uniri. Avem nevoie de repere, avem nevoie de istoria acestui popor, atât de greu încercat, atât de tăvălit și înghiontit chiar și în pragul marii sărbători naționale, de naștere a unei țării atât de importante pe harta Europei.
ADI CRISTI
