UN SECOL AL IUBIRII SAU UN SECOL AL MORȚII

Franța a devenit din nou spațiul sacru în care martirii s-au trezit la realitate. Nebunia și fanatismul teroriștilor a dat tonul la moarte nevinovată și în acest început de An Nou. Mulți au început să strige sau, mai corect, să continue să strige, că nu islamul este de vină pentru aceste crime și declarații umilitoare pentru rasa umană! Poate fi adevărată această corecție, dar mult mai adevărată este afirmația unui francez, surprins la rândul său, de contraatacul cu ”islamul nu este o religie teroristă”. ”Este adevărat, a replicat urmașul lui Voltaire, dar toți teroriștii de până acum au fost islamiști!”

Dureros pentru ființele raționale este să constatăm că moartea stă la masă cu fiecare dintre noi, dar noi nu știm cine este ea. La Paris a fost un marș dedicat solidarității, la care au participat peste 50 de șefi de state și de guverne și peste un milion de cetățeni, treziți de evenimentele dramatice în capitala Franței.

Cumpăna pe care au trebuit să o treacă francezii, de ziua Sfântului Ioan, una din figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus; este numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți, avea să transforme bucuria onomasticii în lacrimă cernită. În acea zi trei tineri francezi, de origine algeriană, au umplut de doliu nu numai Franța, cât mai ales întreaga lume democrată, prin crimele abominabile comise împotriva oamenilor nevinovați, conaționalilor lor.

Au murit 20 de oameni nevinovați și trei teroriști, dovediți a fi musulmani fundamentaliști, cu legături directe cu Al-Qaida, cu Statul Islamic din Siria, o grupare sunită insurgentă afiliată la Al-Qaida, activă în Irak și Siria și un stat islamic nerecunoscut cu capitala la Ar-Raqqah, în Siria.

Nu voi cădea în capcana întinsă de declarații privind lipsa de performanțe a autorităților franceze în gestionarea acestui conflict, finalizat cu 20 de victime din partea celor buni și doar cu trei morți din partea celor răi, plus o fugară încă nedescoperită. Mulți cred că polițiștii, jandarmii și serviciile secrete franceze și-au făcut datoria, ”dovedind mult profesionalism”, reușind, după trei zile, să anihileze criza prin care a trecut astfel Europa. Din rândul acestora nu putea să lipsească președintele Franței, Francois Hollande, cel care nu a ezitat să condamne „atentatul terorist” de o „excepţională barbarie”, referindu-se la atacul armat comis la sediul ziarului Charlie Hebdo din Paris, soldat cu 11 morţi, lăudându-și forțele de ordine.

Prima reacție, firească după acest carnagiu din Paris, care a durat trei zile, a fost aceea de a condamna și înfiera un astfel de atac terorist, așa cum s-a întâmplat și față de atacurile similare din SUA, Madrid, Londra.

Dar, nu cred că va trebui să ne mai permitem doar să reacționăm, înfierând această abatere brutală de la legile elementare ale vieții. Este necesară deja schimbarea abordării analizei acestor răbufniri teroriste. Este necesară o analiză din interiorul islamului, din miezul în care sunt acumulate nemulțumirile fundamentaliștilor. Dacă, în continuare, nu este bine ”să se negocieze cu teroriștii”, cred că a sosit momentul ca această falie agresivă, apărută între creștinism și islamism,  să fie cercetată și sub aspect social, să fie descoperite cauzele adevărate, ce au produs și încă mai produc, ură și agresivitate, intoleranță și moarte.

Dacă vom continua doar ”să înfierăm” atacurile teroriștilor, să ne plângem morții, să-i ucidem, la rândul nostru, pe cei care ne-au aruncat în aer blocurile, trenurile, avioanele, piețele publice, atunci nu vom reuși decât să plângem și să ne răzbunăm continuu. Noi să-i pedepsim pe ai lor, ei ucigându-ne, cu o ură parcă mai mare, încă o dată și încă o dată, într-un șir interminabil de atacuri teroriste.

Marșul solidarității din Paris, a fost îndreptat nu doar împotriva terorismului mondial, cât mai ales a încercat să provoace un stimulent necesar solidarității, apropierii ”umăr lângă umăr” a fiecăruia dintre noi, cetățenii responsabili ai acestei lumi, construind ideea de unitate, de forță semnificativă a celor care nu mai doresc să moară din întâmplare, atunci când atacul terorist îi surprinde la o oră nepotrivită și într-un loc nefericit ales.

Doar de noi depinde dacă vom fi în continuare ”cadavrele viitoarelor atacuri teroriste” sau vom reuși, prin inteligență și inspirație, să reușim să stăpânim acest flagel al secolului XXI, ce poate fi definit și astfel: ”va fi un secol religios, al iubirii sau va fi un secol terorist, al morții”.

ADI CRISTI