ȚARĂ, ȚARĂ VREM GOGOȘI

Klaus Werner Iohannis continuă să atace cum doar orbul mai este în stare să dea din mâini atunci când pericolul îl simte prin preajma sa încercând să-i facă rău. Klaus Werner Iohannis nu atacă, el se apără, chiar și atunci când îl face pe Liviu Dragnea infractor. De fapt, aici nu greșește. Lui Liviu Dragnea îi spune pe nume sau îi declină calitatea pe care liderul PSD și-a câștigat-o, cu sau fără voia sa. Condamnat definitiv într-un proces ajuns la o decizie finală a instanțelor de judecată, calitatea de infractor nu mai este o metaforă, nu mai este o înjurătură, ci doar o stare reală pe care numitul este condamnat este obligat să o ducă în spate, ca pe o crucea. Singur, cu demnitate Liviu Dragnea nu ar trebui decât să plece capul și să admită că este un infractor, pedepsit de justiția română, chiar dacă aceasta a greșit în cazul său. A greșit cu clemență, dacă ar fi să ținem cont și de celelalte greșeli impardonabile ale Justiției, când nevinovați, dovediți în cele din urmă, tot de justiție, fie ea și europeană, au primit adevărata sentință de achitare. Din acel moment nefericiții păgubiți s-au îndreptat împotriva statutului roman pentru juste despăgubiri, atât morale cât și materiale, despăgubiri cuvenite fără drept de apel.
Klaus Werner Iohannis se aruncă în apele învolburate, ignorând faptul că nu știe să înoate. Memoria nu-l ajută, fiind mult prea prins în gesturile balerinului, concentrat să-i iasă mișcarea perfectă, să fie la limita luminii din scenă, astfel încât să nu apară deformat sau tăiat de întuneric, când saltul îi va fi mai mare decât ”oglinda paginii”. Singura sa grijă este aceea de a lovi în sacul de antrenament care i s-a spus că nu poate fi altul decât povestea lui Liviu Dragnea. Într-o astfel de ipostază se poate spune fără a greși că Liviu Dragnea nu a existat sau nu există, chiar dacă viitorul sună bine pentru el, gândind că un astfel de personaj nu are cum să nu-și demonstreze utilitatea cândva, în viitor. Vom avea nevoie de Liviu Dragnea atunci când acesta își va încheia misiunea de a fi ceea ce încă nu a reușit să fie, câștigătorul voinței sale și mai puțin a celor de lângă el. Avem nevoie de ceea ce nu avem acum. De miza noastră pe viitor, oricare ar fi aceasta. Avem nevoie de obișnuința de a ne împrietenii cu ceea ce va urma, astfel încât să nu fim surprinşi atunci când ni se va întâmpla ceea ce ne așteaptă să ni se întâmplă.
Liviu Dragnea, oricât de infractor încearcă opoziția să-l crească, a ajuns astăzi să fie placa turnantă care mișcă țara, care mișcă ușile închise în spatele cărora se joacă de fapt soarta țării, la masa celor care ne-au momit cu bani care oricum nu reușesc să ajungă la noi.
Klaus Werner Iohannis fără ca el să știe (acesta este situația cea mai convenabilă), este folosit sub formă de marionetă, ale căror sfori sunt trase de interesele celor de dincolo, dar din aceeași lume, care nu ezită să-i gâdile orgoliile nemăsurate, doar pentru ca acesta să facă mai mult decât îl oblige prerogativele funcției, opoziție deschisă față de cei care au descoperit și au divulgat cine sunt sforarii.
De fapt, aici poate fi descoperit adevăratul călcâi a lui Achile partea noastră sensibilă în care ne-am ascuns lacrimile, emoțiile, tăcerile pe fondul cărora reușim să ne construim urmele proprii, astfel încât să avem cifrul nostru personal.
În genunchi nimeni ”nu se mai întoarce la tine”. Toți sunt rânduiți în șir indian, puși în stand by până când oficialii europeni vor reuși să construiască un zid al plângerii, dar și al condamnaților.
Țara se cutremură, dar nu din cauza mișcărilor telurice ale Vrancei. Țara se mișcă, se zgâlţâie ori de câte ori Klaus Werner Iohannis deschide gura, pentru a rosti un cuvânt pe durata unei fraze. Încetineala aceasta dă fiori de ghiață pe șira spinării gândind că dacă președintele nostru ales are această încetineală în rostire nu cumva ea este rezultatul încetinelii în gândire? Poate așa se explică gafele cu trimitere direct la autiști, atunci când nu mai știe cu ce arme să atace în stânga și în dreapta.
Aici intervine Liviu Dragnea care nu ezită să pună, de fiecare data, ”gaz pe foc”. Răscolește prin cenușă și mai scoate câte un tăciune rămas încă aprins, fumegând, păstrând din căldura nedreptăților, amprenta incendiatorului, a celui care a dat foc la coșmelie, făcându-se că nu înțelege de ce s-a declanșat această aiureală, alertă, îngrămădeală, țipete și ”revolte în port”, de parcă noi am fi ajuns la capăt, la mal, la țărmul care ne desparte unii de alții.
Țara a ajuns să fie disputată între Klaus și Liviu, între Dragnea și Iohannis, în timp ce Werner umblă hai hui cu Carmen de mână: ”Draga mea, nu ai vrea să-ți dau o Bombonica”?
În spatele acestui tablou plin de romantism, două cațe clămpăne: ”Auzi, soro, a dat strechea în procurorii ăștia, care fac dosare așa cum Geta, din colț de stradă, face gogoși numai buni de aruncat în aer! Țară, țară vrem gogoși!
ADI CRISTI