Ne pregătim pentru ieșirea din scenă. Din scena unui an imposibil de imaginat, dar care ne-a ars cum doar acidul sulfuric ne mai poate răni, adânc, iremediabil. Suntem pur și simplu urcați pe rafturile sacrificiului în numele cuiva, fie că se numește tradiționalul ”viitor luminos”, fie că ne regăsim în idealurile pierdute ale unor misiuni conjuncturale, de genul celor din #rezist. Există astfel de reacții puse pe seama hipnotismului, folosit la anestezie sau chiar la desprinderea de realitatea înconjurătoare cu vădita intenție de a opera cu propriile noastre reacții pe viu, astfel încât răspunsurile la stimulii externi să fie cât mai aproape de normalitate. Să simțim arsura la adevărata ei intensitate, pentru a reacționa pe viu, fără nici un fel de atenuare a durerii.
Dacă ne vine să înnebunim de durere, atunci să înnebunim. Dacă ne vine să ne aruncăm în hău, atunci să o facem, fără a ne controla preventiv de asigurările unei protecții impuse de tehnica securității muncii. Totul trebuie decontat firescului, chiar dacă, pe fond ieșim de mult din acest regim al posibilului, navigând total în largul deciziilor imposibile, spațiul destinat irealului cu precădere. Am ajuns astfel să fim un popor al absurdului, un material brut pentru logica experimentată de Eugen Ionesco, în dramaturgia pariziană, în special. Suntem un popor al extremelor, așa cum Emil Cioran nu a ezitat să reverse asupra gândirii noastre mioritice o întreagă opera literară cu grave accente dure, greu de trăit, greu de suportat pentru un popor de care a fost nevoit să se desprindă, așa cum au mai făcut-o și alți intelectuali carpatini, amintindu-le aici și pe Mircea Eliade, evadatul în spațiul istoriei religiilor, doar pentru a nu vorbi despre mizeria pe care am fost obligați ca popor să ne construim istoria României modern.
Nu știu din ce a evoluat omul la francezi, englezi sau alți europeni, dacă aceștia au avut o relație bună cu teoria evoluționistă a lui Charles Darwin („Teoria lui Darwin se bazează pe transformarea treptată a omului primitiv – omul de Neanderthal într-o fiinţă mai dezvoltată – în Cro-Magnon (un reprezentant timpuriu al Omului contemporan din Europa) şi, apoi, în omul modern”), dar cred că noi, românii, ne tragem din maimuță. Există o relație directă și imediată cu acest lanț în care românul să fie considerat ultima verigă de la omul de Neanderthal la acea ființă dezvoltată din Cro-Magnon. Tendința noastră a urmașilor străbunilor noștri de a imita, de a ne maimuțării cu vădita intenție de a învăța și noi câte ceva, ne aduce astăzi în postura maimuţărelii unor performanțe greu de explicat, de la achizițiile de Rolls Royce (de către prima generație de milionari în euro, produși mai mult pe speculații comerciale, decât prin intermediul unei clase solide de oameni de afaceri autentici) și până la superficialitatea clasei politice, care nu a reușit în 30 de ani să-și construiască un ritm constant de asumare a responsabilităților, ce o angajează cu decisiva funcție de a lucra în folosul poporului și a țării și mai puțin a buzunarelor personale.
Acest deficit de înțelegere și mai ales de reprezentare ne pune în situația de a fi asimilați cu maimuțele care fac tumbe și ghidușii, întru deliciul trecătorilor, păstrându-ne libertatea doar atât cât ne permite lațul să ne manifestăm, astfel încât, fiecare salt mai mare, fiecare încercare de a ne depăși lungimea lațului nu face altceva decât să ne cauzeze răni, prin aducerea brutală la locul nostru de dinainte stabilit nu de noi, ci de cei în fața cărora ne zbenguim și încercăm să le arătăm cât de repede știm noi să ajungem ”europeni”. Căci, noi, aici în Europa, am fost dintotdeauna, din perioada în care întregul pământ era acoperit de Marea Sarmatică, care, în retragere, a descoperit piscurile sistemului muntos Alpino-Carpato-Himalayan. Putem spune că pământurile de acum câteva zeci de milioane de ani au fost ocupate pentru prima oară de către strămoşii strămoșilor strămoșilor noștri. Mai întâi am fost noi și mai apoi Europa, chiar dacă nici formularea lor nu este de neglijat, dacă ne este reproșată o lentă și insuportabilă lipsă de civilizare a poporului pus să susțină încă istoria de mii de ani a civilizației Cucuteni, de exemplu sau a primelor scrieri din lume, aceea a plăcuțelor de la Tărtăria, scriere care a precedat scrierea sumeriană.
Acum, după 2018 ani de când Iisus Hristos ne-a oferit o religie universal valabilă, creștinismul, suntem puși în situația de a încheia poate cel mai dușmănos an cu înţelepciunea unității poporului, mai ales când acesta are nevoie de fiecare ”braț înarmat”, al fiecărui cetățean pentru care Agora înseamnă de fapt acasă, acasă la el.
Ne pregătim să intrăm în 2019 un an care se anunță a fi mai mult decât dușmănos, mai mult decât agresiv, mai mult decât violent, dacă ar fi să ținem cont de evenimentele electorale pe care le cuprinde. Și, atunci, dacă din start constatăm că va fi un an mult mai câinos decât dușmănosul 2018, ce este de făcut?
Să fugim, să ne ducem încotro vedem cu ochii (căci avem această șansă a democrației de a pleca oriunde în lume?) sau să ne pregătim de luptă dreaptă? Românii nu au fugit niciodată din calea pericolului, din calea dușmanului, chiar și atunci când ”dușmanii” proveneau din același trup de mama. La arme!
ADI CRISTI