Țin floarea în mână
cum Moartea își ține coasa
dar nu pentru a pune capăt zilelor
ci pur și simplu pentru
a o vântura deasupra capului
ca pe un steag de luptă
marcând cuceririle:
Floarea de Nu mă uita
sau floarea de mac,
Trandafirul
în corola căruia se ascunde măreția:
Mă ridic pe tulpinile lor
ca degetele palmei desprinse ghilotinei
Din întunericul pământului
Floarea se aruncă în aer
fără a se înălța deasupra:
Peste mormânt
plânse sunt florile de câmp
culese de brațele tale ce-ți apleacă trupul
într-o cumpănă stilizând îngenunchierea…
În pământul reavăn prin care încep să tresar
nu sunt alăptate semințele florilor adorate
dacă nu vrei să-mi tulburi veșnicia
dacă nu vrei să vezi cum îmi stă
în chip de imortele!
Sunt lucruri pașnice, pline de banal
cât să treacă neobservate
mascând cutezanța:
casa, strada, grădina
și numărul de la poartă
(ce ține în el secretul identității)
Îmi văd gura la locul ei prin gaura cheii
și ochii ajutați să vadă exact
de complicații mei ochelari
(care mă costă cât o maşină second hand)
pieptul păros de sub cămașă
încearcă să privească
prin cei doi naturi de sus descheiați
și buzele murmurând rostirea
speriată din când în când
de țipătul descătușării…
Am nevoie de tălpi
să simt pământul
cum îmi fuge de sub picioare…
Am nevoie de partea ta de vină
să mă țină de mână
în trecerea mea vis-a-vis
unde viața se scurge natural
după cum e desenată panta.
A intrat revolta în mine
cum îți poate intra o musculiță
când adormi în codru cu gura deschisă
Când alergi cu vântul în față
cu gura căscată, în căutare de aer…
Străina din mine
mă duce de lanț ca pe un câine.
Fără să vreau
îmi fac suferința să plângă
Fără să vreau mă înalț
ca un balon scăpat din mână
sau pur și simplu
lăsat să se descurce singur…
Între mine și viață exist
cât umbra mea mișcătoare
mă ajută să o fac.
ADI CRISTI