24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Chiar dacă de mult am intrat în febra alegerilor europarlamentare, în logica de campanie electorală, în care nu mai contează cine moare și nici cine dă cu sapa, cine dă cu barda, cu cât ne apropiem de 26 mai 2019 (data la care românii vor vota pe cei 33 de europarlamentari, de trimis la Bruxelles), cu atât vedem mai clar cât de singuri suntem, de fapt cât de singuri am ajuns, din moment ce restul Europei nu ne dorește să ne aibă parteneri egali. Trebuie să fi conștienți că din ce în ce mai puțini membri din cei 27 componenţi ai Uniunii Europene, ne sunt prieteni, apropiați, dornici să aibă încredere în noi, să pășească alături de noi, înainte, când înainte nu înseamnă cum ne-am simțit înainte, ci, pur și simplu, înseamnă cât de bine ne va fi de acum înainte.
Avem nevoie, din nou, de solidaritate. De forța celor care au înțeles că trebuie să-și dea mâna, să pună mână de la mână, să accepte provocările care chiar dacă ne scot din case, ele ne activează speranţa și mai ales cutezanța de a fi ceea ce vrem să fim. Avem coloana vertebrală a infinitului sub formă de demnitate, de elogiu pe care singuri îl aducem celor care ne reprezintă, așa cum și aceștia ne iau în seamă, ne fac să înțelegem de ce avem nevoie de solidaritate, de ce avem nevoie să fim împreună, să facem din vorbele rostite în fața mulțimii adevăruri cu valoare de axiome.
Într-un colt de țară vorbea Liviu Dragnea. În același timp în capitală vorbea Klaus Werner Iohannis, ca și cum într-un colt de lume viscolul acoperea totul sun zăpadă, în tim ce într-un alt colt al lumii arșița arunca în flăcări pădurile uscate până la iminentul incendiu.
Ceea ce înspăimântă mai mult nu se rezumă doar la această realitate, ci mai ales vorbim despre lipsa posibilului și necesarului dialog. Aceasta ar trebui să fie atitudinea pacifistă a celor care de mult sunt morți, de mult ar fi trebuit să pună piciorul în prag, să bată cu pumnul în masa, să blocheze între etaje tot ce se ridică din noi prin agresivitate, rănindu-ne, accidentându-ne (uneori mortal, alteori cu infirmități greu de vindecat).
Trebuie să fim conștienți și să sesizăm cu ochiul liber că drum spre împăcare nu mai poate fi vizibil, nu mai poate fi o opțiune care să ne salveze. Mergem fiecare în direcția sa, ceea ce nu ne garantează că mergem în direcția cea bună. Nu mai avem repere, nu mai avem sisteme de referință, totul este luat de viforniță, totul este aprins de arşiţă. Suntem mai dezorientaţi decât este acul unei busole așezată pe un magnet.
Realitatea se prezintă a fi mai tensionată, mai fără de scăpare. Deja nimic nu mai poate fi evitat. Nimic nu mai poate fi scos din contextual încleștării. Este necesară o maximă luciditate care să ne ajute nu să câștigăm cât mai ales să nu pierdem și ceea ce am prins în palmă. Șansa zilei de mâine constă în șansa noastră de a ajunge în ziua de mâine. Continuăm să sperăm că suntem contemporani cu propria noastră viziune despre valorile democrației, asupra cărora nu ezităm să ne raportăm, să ne suprapunem contururile, gândind să avem aceleași dimensiuni cu cele oferite de teoria drepturilor și libertăților cetățeanului. Proiecția practică a acestei teorii despre spațiul public și politic în democrația viabilă este de fapt feed back-ul care ne motivează efortul și mai ales determinarea de a fi dedicați slujirii democrației ca fiind regimul politic care se bazează pe voința poporului. (demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere” = „puterea poporului”) Din acest moment intervin tot felul de compromisuri. De la democrația participativă s-a ajuns la democrația reprezentativă. De la votul fiecărui membru al Agorei s-a ajuns la alesul care are această misiune de a-și reprezenta electoratul, de a fi în slujba acestuia. De a da seamă în fața acestuia pentru performanțele sau lipsa de performanță a prestației sale, ca ales pe un mandat precis. Când vorbim despre compromisuri ne aruncăm de bună voie și nesiliți de nimeni în marea de incertitudini care ne încurcă și mai mult în hățișurile unui prezumtiv viitor, reușind în timp să ne dăm seama că, de fapt, ”viitorul” nu era altceva decât ecoul unor acțiuni din timpul prezent ratate.
Eroii timpului present, care prin vocea lor, prin prezentările lor, vor să fie înțeleși în postura eroilor, a personajelor pozitive, sunt de fapt jalnicele imagini ale eșecului, chiar dacă acesta ne cuprinde și ne iau în seamă, ajungând să ne dăm seama că nu avem de ce să ne numim câștigători, atâta timp cât nimeni nu ne pune la zid, nimeni nu ne cere socoteală. Suntem pedepsiți, fără a fi judecați, atâta timp cât noi înșine nu reușim să ne învinovățim, nu reușim să ne dăm seama că ceea ce facem, ceea ce strângem în mâini este de fapt gâtul semenului nostru și nicidecum ața baloanelor multicolore.
ADI CRISTI
