PROȘTILOR, EU SUNT SALVAREA VOASTRĂ…

Vinovăția devine astăzi una dintre cele mai căutate virtuți. Ne simțim eroi dacă asupra noastră planează umbra păcatului sub formă de pasăre rătăcită printre aripi. Avem nevoie de acest tip de retorică în care noi să fim gazda, dar și invitatul de onoare. Nimeni nu mai are loc de atâta orgoliu revărsat în piețele publice. Amfiteatrele își risipesc pereții, ajungând să cuprindă întregul teritoriu aflat între ziuă și nopate, între răsărit și apus. Acest tip de libertate fără opreliște se vrea un summum de simboluri, în profunzimea căruia se poate regăsi identitatea noastră de popor liber, dar încarcerat în mentalități imposibil de trăit, imposibil de acceptat. Pentru eliberare ne-a mai rămas doar povestea, doar pagina albă în cuprinsul căreia suntem invitați să ne rezumăm fiecare la realitatea pe care o înțelegem, din care suntem conștienți că facem parte, așa cum am putea să facem parte din numele și prenumele nostru. Personalizarea timpului prezent devine o instituție anevoioasă, atâta timp cât, pe lângă identitatea noastră, mai avem în vedere și reprezentativitatea pe care ne-o asumăm, cu sau fără îndrituirea celor care ne-au ales, să le fim slujitori fideli, în conformitate cu dezvoltările promisiunilor electorale.

Avem deja de dus o altfel de luptă între mentalităţi, între cele învechite și încremenite și cele noi, pe care ar fi trebuit să le punem la lucru în locul celor care astăzi sunt pietrificate, forțându-ne să ne încetinim până la oprire mersul înainte. Nu trebuie să pierdem din vedere că indiferent de tehnologia pe care o deținem mersul înainte nu poate fi făcut decât pe jos. Pas cu pas, o curgere aproape lichidă, o prelungire a mișcării târâișul șarpelui, ce ne ține lipiți de pământ, ce ne face parte intrinsecă a vieții cu care suntem datori lumii.

Nimeni nu ne mai poate salva dacă fiecare dintre noi tragem într-o altă direcție, astfel încât să existe doar alternativa sfâșierii, încercată de cei de dinaintea noastră ca o pedeapsă, legându-și dușmanii de cămile sau de cai, astfel încât trupul să le fie sfâșiat în cele patru colțuri ale lumii. Sfâșierea a reușit astfel să scoată cruzimea din mințile răzbunătoare ale semenilor noştri, propunând-o a fi o alternativă la răzbunare, o ”învățătură de minte”, o spaimă sângerândă, cu chip de durere și de moarte în chinuri, astfel încât, nimeni să nu mai îndrăznească să gândească altfel decât se poate gândi după tonul la cântec pe care Conducătorul l-a dat și îl dă în numele său, ”fie-i cuvintele cinstite și slăvite!”

Avem nevoie de noi. Avem nevoie de solidaritatea noastră, între timp pierdută sau uitată în cine știe ce gară sau câmpie. În cine știe ce deșert sau mijloc de codru des. Avem nevoie de tot ceea ce ne poate aduna, pune umăr lângă umăr, consolida poziția de glas ale aceluiași popor, de sânge al aceleaşi limbi naționale, de interese care să ne privească pe toți cei care suntem deciși să mergem înainte, să fim cât se poate de conștienți că nimeni nu va ridica un pai pentru noi. Noi fiind cei care suntem conștienți că țara ne aparține. Că nimeni în afara noastră nu se vor îngriji de ea. Nimeni, în afara noastră, nu vor dori să o mângâie pe creștet în loc să o sugrume. Este foarte greu, într-o astfel de conjunctură a dușmăniei, să înțelegem cine suntem noi și cine sunt cei care nu urmăresc altceva de la țară decât să o prade, să o ardă, să o pârjolească.

Avem nevoia clarificării gestului, care să ne împarte, care ne trimite în tranșeele luptei pentru adevăr sau în zona codrului cu pânda răufăcătorilor la vedere. Suntem sau nu de partea noastră? Suntem sau nu de partea celor care nu urmăresc altceva decât vânzarea la prețuri promoționale, care ne strălucește mediocritatea la nivelul tentației de a întinde mâna, de a atinge, de ați însușii, mai ales ceea ce nu-ți aparține, ceea ce nu te va ajuta cu nimic pe parcursul pe care singur ți l-ai ales în viață. Doar verbele a avea, a aduna, a-ți însuși, a acapara sunt la îndemâna unei puierile explicații, răspunsuri la întrebarea: De ce ai ținut cu totdinadinsnul să-mi tai o mână sau un picior, atâta timp cât aceste părți ale trupului meu nu-ți vor ajuta ție nici la a apuca mai mult, nici la a merge mai repede? 

Cântecul cu putere majoră de hipnoză ar fi trebuit să fie, pentru fiecare din noi, ”Deşteaptă-te române”.  Nu a fost să fie așa, atâta timp cât acest imn național nu face altceva decât să ne adoarmă, să ne moleșească, să ne lege orice avânt revoluționar, așa cum mai este legat calul învingătorului de mărul de lângă drum.

O imagine ca un blazon, care să ne țină minte și să ne povestească viitorul, ar putea fi aceea a calului fără călăreț, chiar dacă acesta există în șa, dar nimeni nu-l vede, nimeni nu știe cine este cel care strigă din toți rărunchi: ”Proștilor, eu sunt salvarea voastră, eu sunt trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Klaus Werner Iohannis!”

ADI CRISTI