24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Dincolo de toate evenimentele pasagere, de natura efemeridelor, care se petrec în acest început de mai, de genul mitingurilor de diverse coloraturi politice, de summituri decisive pentru viitorul Europei, mai există un alt tip de întâlniri, profunde și nemuritoare, cel puțin la nivelul de percepție pe care am reușit să-l întrebuințăm atunci când suntem pregătiți să vorbim despre moștenire și memorie națională.
Chiar dacă, spectaculozitatea aparține, de regulă, efemeridelor, investite cu forța maximei intensități, pe fond nu ne rămâne în memorie decât o clipă de reținut sau o clipă de ignorat, fără ca aceasta să poată influența cel puțin căderea unei picături de rouă sau chiar de ploaie. Nimic mai mult, nimic semnificativ pe structura căreia să se poată înălța o nedumerire, un semn de întrebare…
Strângerea, în sensul mobilizării, a unei mase de oameni este atributul tentației, al momirii cu tot felul de provocări astfel încât să se obțină acel curent de atracție, fără ca prin aceasta să se stabilească legăturile profunde dintre cel care vorbește și cel care ascultă. În astfel de situații vizualizăm doar imaginea de ansamblu, îngrămădeala de oameni, ca o pată gri, neuniformă a forței care ne adună și… doar atât. Nimic care să asigure veșnicia sau cel puțin moștenirea pentru celelalte generații care vor urma sau a celor care nu vor urma și care vor fi conjugate la timpul improbabil al întâmplării, cum va dori Dumnezeu. Nimic din ceea ce nu este sigur aparține metafizicii căderilor în noi, fără ca acestea să fie prăbușiri, atâta timp cât, pe marginile lor reușim să ieșim la suprafață sau să ducem în noi înșine înălțimile, puse, la rândul lor, să ne escaladeze din noi și prin noi, cu noi și fără noi, înălțându-se!
Poate de aceea zilele de sărbătoare sunt reținute ca ceva fatidic atunci când esența zilei face parte din memoria fiecăruia, cum de altfel se întâmplă cu Nașterea și cu inevitabila Răstignire, cu Înălțarea și cu toți ceilalţi pași cu ajutorul cărora reușim să ne menținem în poziție verticală a evoluției.
A vorbi despre nemurire devine astăzi o banalitate, un discurs neinteresant, așa cum nu ar fi fost acum 2000 de ani. A vorbi despre necunoaștere, despre spaime, despre salvarea omenirii, despre prejudecățile credinței sau ale necredinței, ajunge să fie suficient pentru a ți se reține numele și prenumele, adresa de domiciliu, apartenența politică și religioasă. Într-o astfel de postură, de legitimare, există toate încercările noastre de a ne prezenta nu aparența chipului, cât mai ales profunzimea trăirilor, capacitatea de a răspunde în nume propriu la toate nedumeririle și întrebările celor de lângă noi, dar nu prin răspunsuri stereotipe, ci pur și simplu prin idei minuțios formulate, cu ajutorul cărora să încercăm să deschidem noi orizonturi, la rândul lor pline de nedumeriri.
Când vorbim despre o carte avem tot timpul tentația de a adăuga ceva la ceea ce autorul a scris cu acea impertinență pe care ți-o dă dreptul fiecăruia de a-și însuși gândurile celuilalt, pe considerentul că ce a fost gândit o dată de mintea omenească este bunul acesteia. De fiecare dată când citim ceva care ne place avem senzația acelui deja vu care ne face să credem că rostirea amendată ne aparține nouă, chiar dacă avem ușoare rezerve de recunoaștere a proprietății. Este un fel de privire prin ceață. De încercare stingheră de identificare a unei forme care nu se lasă fixată, tremurându-și conturul.
Ori de câte ori suntem dispuși la concesii simțim cum facem acel mult visat pas înainte parcă de la sine, fără nici un efort care să însemne compromisuri de neiertat. Este ca și cum pentru a respira prin ger suntem nevoiți să ne protejăm nările. Orice adaos la ceea ce avem, la ceea ce ne este dat să cunoaștem, face parte din gestul nostru de a dialoga, de a fi atenți la împrejurimile ce fac din noi peisajul de luat în seamă, peisajul față de care ne raportăm mișcarea, în dinamica ei, astfel încât să fim în stare să ne regăsim, să ne identificăm șansa de a avea dreptul la decizie. Acest drept la decizie este de fapt scopul final al celor care doresc să facă din putere un vehicul amfibii, cu ajutorul căruia să reuşească să strângă împreună mase mari de oameni, uneori popoare, pe care să le folosească sub formă de fundație pentru mărețelor lor vise, de regulă imposibil de realizat. O astfel de lume definește lumea virtuală, valabilă doar în spațiul virtual și nicidecum în cel real, spațiu în care există legi ale fizicii, legi ale Naturii ce nu reușesc să fie subordonate, ignorate, capacitate decât atunci când există în prealabil șansa armonizării, șansa dialogului, șansa compromisului, șansa solidarității în jurul unei idei, a unui proiect valabil pentru o mare majoritate de oameni. Atunci legile Naturii fac parte din înţelegerea noastră, a celor care prezintă la poartă respectul fără amendamente al omului în care încă mai funcționează bunul simț.
ADI CRISTI
