24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Ne-am topit. Nu mai avem contur, nu mai avem dimensiuni clare. Ne-am contopit cu Natura, astfel încât, starea uscată în care am ajuns să fie de fapt acel ceva care nu se mai distinge, care nu se mai vede cu ochiul liber. Am început să ne bănuim că suntem. Să ne pipăim spațiul în care altădată ( cu câteva ore înainte) existam. A trecut atât cât să fie necesară contopirea, amestecul, întrepătrunderea noastră în ceilalți de lângă noi. Suntem umezi, slinoși, greu de ținut de mână. Pe chip ne-a mai rămas acea grimasă cu ajutorul căreia încercăm să ținem minte acest disconfort profund al existenței noastre. Sufocați suntem, cum de altfel reușim să fim, în primul rând, pentru aproapele nostru. Ne adăugăm disconfortului colectiv, ajungând să definim astfel proasta dispoziție.
În jurul nostru totul slujește ultimei răsuflări. Așteptăm să ne dăm obștescul sfârșit, cum altădată aşteptam să ne ajungă din urmă (sau să ne izbească în față) vestea cea bună. Eliberarea de aerul sufocant, indiferent de procedeu, ni se pare astăzi ca fiind binefacerea care ne poate salva. Vom fi mântuiți și salvați din chinuri, vom fi înălțați sau mai bine zis coborâți în hrubele ancestrale, acolo unde căldura nu poate să pătrundă, chiar și numai pentru că umezeala și răcoarea devin incompatibile din naștere cu canicula care ne încinge, topindu-ne!
Nu avem nici măcar o bănuială care să ne ridice în picioare atunci când în jurul nostru foamea de căldură, datorată iernii ne transformă în ruguri aprinse. Ajungem să fim condamnaţi la ardere, în piețele publice, cu toată apa din cisterne sau de la fântânile arteziene pusă pe trupurile noastre, dezlănțuite în mișcări de șamani, de vrăjitori care alungă flacăra, de pe trupurile noastre, transformate în ruguri aprinse, imposibil de stins.
Căldura de afară nu mai ține cont de suavitatea acesteia, lăsându-ne să ne împotrivim pretinsei mângâieri, care s-a transformat aproape instantaneu în pedeapsă, în schingiuire, în teroarea focului prăduitor de aer. Ceea ce ne-am dorit cu atâta ardoare de sub nămeții iernilor brutale și violente s-a transformat într-o pedeapsă mult mai severă, arătându-ne că, indiferent de ceea ce ne dorim, indiferent de ceea ce încercăm să ne oferim, dacă nu este o dreaptă măsură, nimic nu ni se potrivește, nimic nu ne poate fi de ajutor, fie că se numeşte răcoare fie că se numește căldură. Avem nevoie de un umăr pe care să plângem. Avem nevoie de un terț care să ne răspundă la întrebarea ”Avem sau nu avem dreptate?” Ne lipsește părerea de dincolo de noi, din punctul în care ochiul vede imparțial, fără sentimente, fără emoții. Ochiul vede forma exactă, realitatea care ne ține cu capul sub apele trupului topit de caniculă. Din această poziție vasală nimic nu mai are contur, nimic nu mai poate să țină drapelul în poziția fluturând, astfel încât tot ceea ce se perindă prin fața timpului prezent să fie străin, să nu ne mai aparțină chiar dacă există în noi, cum mai există căldura care ne evaporă.
Ajungem să fim aburul fierberii, ajungem să fim bolboroseala materiei, fragmentele picăturilor care se ridică prin noi, din noi, fără noi, peste noi. Existăm mai mult în lipsa noastră din noi și înghesuiala sufocantă din porii aerului a ceea ce a fost odată ființa profundă a sunetului, ce poate fi ținere de minte sau uitare eliberată peste câmpul florilor de mac sau să fie picăturile de sânge scăpate de arsură.
Avem nevoie de noi cum și alții au nevoie de noi, cum și sunetul are nevoie de silabele răscolite de zăpușeală astfel încât să-și transforme șuieratul în fraze inteligibile, necesare fundației pe care se ridică de regulă istoria unui popor sau chiar istoria unui conducător.
Zăpușeala ne ține de mână, cum și noi, cândva, ne țineam copiii când îi treceam strada, arătându-le că verdele este culoarea de trecere, indiferent de cât roșu ne crește-n obraji, indiferent de cât de înflăcărată ne este inima. Doar verdele este culoarea de trecere, culoarea ce face parte din viața de zi cu zi, din iarbă și chipul livid. Doar verdele este starea care ne poate surprinde sub jetul de apă impotent a stinge teroarea caniculei se tinde să atingă 50 de grade Celsius.
ADI CRISTI
