POEMELE DE SÂMBĂTĂ

Despre moarte, cu dragoste

Cât mai departe încerc să te țin

să nu te strig pe nume

prin semne să nu te chem

Lucrarea ta e mai presus de tot

ce poate fi înțeles

sau să rămână neînțeles

monstruoasa suferință a dezamăgirilor

ce cresc la marginea urii

pregătită să dea lovitura de grație

să ucidă și să fie ucisă

dar care tot timpul poartă

calea întoarcerii

și semnul iertării

pe când tu exiști fără drum înapoi

cu lumea cealaltă prinsă în păr

cum se mai prind

florile de ”Nu mă uita”

drăgăstoasele flori ale Paradisului.

Superstiție părăsită

în mijlocul deșertului

Mulți cred că dacă scriu despre tine

e semn rău

ca și cum ”ai bate pe aproape”

ai trece coasa pe deasupra mea

ca umbra aripilor de corb

deasupra prăzii

nu te cunosc

nu te-am întâlnit niciodată

fiindu-mi mai străină mie

decât necunoscuta de ieri

care m-a prins de mână

din greșeală

confundându-mă

cu o generație mai mare

scriu despre tine din auzite

așa cum mai scriu despre Dumnezeu

și despre Îngerul meu Păzitor

care mai trece pe la mine

luând chipul Anei

smulsă mănăstirii

eliberând prăbușirea

din inima mea.

Moartea morților ce mor

Îmi spui

privindu-mă adânc peste viață

cu aceeași privire

cu care 

ai înălțat Muntele

și ai prăvălit Valea

ai dat drumul apelor și deșertului

să ne înece și să ne usuce

cu aceeași privire a vinovăției bănuite

dar niciodată recunoscute:

”E vulgar să scrii despre moarte

la marginea lumilor care se despart dureros

ca pumnalul în spate pătruns

înfipt

de o mână neștiută, dar cunoscută…”

Această moarte a morților ce mor

este și ea o doamnă

chiar dacă coasa îi flutură-n mână

ca un buchet de flori nemuritoare.

ADI CRISTI