FEMEIA DIN OGLINZILE MEMORIEI

Femeia face parte din noi, când noi suntem simplificați cu noi înșine. Din ceea ce se scade rămâne Ea, așa cum după decojire, exfoliere rămâne, miezul sau perla, diamantul. Femeia se întâmplă să fie substantivul cu funcție de verb, punând totul în mișcare, născând liniștea și uraganele (ce poată nume de femeie), precum și întinderea nesfârșită dintre cele două stări diametral opuse, întindere regăsită doar în mângâierile pasiunii, răscolitoarea șoaptă a iubirii.

Un singur motiv poate da de gândit femeii că ar trebui să susure asemenea izvorului sau că ar trebui să se întindă leneș și voluptos ca felinele absorbite de căldura Soarelui. Acest pretext, ce depăşeşte motivul universal al iubirii, face din nemărginire un stingher colț în care stă ghemuită viață, timidă și greu de trezit. Amorțirea definește astfel ceea ce nu se poate defini, miracolul inefabil al topirii trupurilor în tiparele respiraţiei sacadate. Acest miracol scoate din ecuație tot ceea ce încearcă să ne povestească iubirea, sub formă de cântec sau mai ales de poem nerostit, scris și nerostit, lăsat să dăinuie cum mai dăinuie în adâncul pământului bogățiile neaflate, dar știute.

O astfel de stare ne poate aduce în fața veșniciei fără ca vârsta să sufere de tristețe, fără ca tenul să se întunece de la sine. Ne dăm întâlnire și ne întâlnim, devenind dintr-o dată doi, fără ca cineva să ne bată la ușă. Într-o astfel de singurătate alungată apare Ea, multiplicându-ne palmele, adăugându-ne vorbele într-un cor al pasiunii, dar și al gesturilor prin care Soarele a reușit să ne dezbrace asemenea celei mai iscusite amante.

Deja vorbim despre vocile nopții din care iubirea se întrupează în așternuturile mototolite ale poemelor, ale trupurilor vii contopite în transpirații celeste și dincolo de noi, începem să ne învățăm numele și visele și tăcerile în care zidiți fiind, ne facem ferestre spre a doua zi.

Tu, femeie, m-ai învățat să mă nasc și a doua zi. Să exist cât poate exista întoarcerea valurilor la mal, întoarcerea ta în umbra mea, îngreunându-mă într-atât încât să fiu lipit de pământ, să fiu al pământului, fără a fi al morții.

Lasă-mi mângâierea să te crească, să te înalțe fără a fi pasăre, să facă din tine ceea ce tu ai făcut din mine, urmă de strigăt, ca o cenușă prin care focul încă mai pâlpâie. Sunt partea fierbinte a vieții, locul în care se odihnesc răsuflările întretăiate…

Și astfel vorbim despre iubire cum am vorbi despre secretul cel mai de preț al lumii. Nu rostim nimic, nu însemnăm nimic, nu facem nici un fel de tăcere împietrită. Pur și simplu iubim ca și cum altceva nu am fi în stare să facem. Doar să iubim pur și simplu, pentru că altceva nu am mai avea timp să facem, cum focul nu mai are timp decât să ardă și mai apoi să se stingă, până la ultima sa răsuflare.

Dă-mi voie, femeie, să-ți dau din iubirea care mă cuprinde, cum ți-aș da mâna să te ridici din rădăcina florilor de primăvară, singurele gingășii care îți seamănă și care te provoacă la o perpetuă înflorire. Exist pentru că tu ai existat înaintea mea sub formă de chemare. Sub forma cea mai de preț a vieții, iscoditoarea căutare a tremurului cărnii, supusă în nesupunerea trupului.

Crește-mă și descrește-mă, fă din mine motivul împlinirii cum și eu am făcut din tine șansa mea de a exista până la capăt.

Lasă-mă să cred că nu am ajuns încă la capăt, chiar dacă florile din mâna mea s-au veștejit sau poate încă nu au reușit să înflorească.

ADI CRISTI