”SUNTEM ÎN RĂZBOI”

Încep să se arată victimele aroganței, în cazul senatorului liberal Virgil Chițac. Un caz punctual cu împrăştiere similară de victime cu cel al fostului angajat MAI, care a mințit până când boala l-a răpus și pe el. Amiralul s-a crezut mai breaz decât semenii săi,”prostimea”, care nu a ezitat să respecte drumul oaselor dictat de specialiști, de autorități. A vrut să fie ”mai altfel” decât cei îngrămădiți în izoletă și dus la spital, după ce a fost descoperit ca fiind infectat cu Covid-19.
Între timp, România a fost acoperită de voalul stării de urgență cu declarata intenție de a disciplină, în primul rând, pe cei care nu sunt obișnuiți să respecte regula.
Trebuie să recunoaştem că, în spatele nostru s-au tot adunat fel de fel de situații imposibile, cocoşându-ne până la contactul cu solul, transformându-ne în fireștile târâtoare, din familia șerpilor, a viermilor, a vietăților nevertebrate, numai bune să se strecoare pe nesimțite, pentru ca, în final, să-și arunce veninul ucigător.
O astfel de stare este avantajoasă, atâta timp cât semănă izbitor de mult cu alegerile noastre, cu opțiunea la care ne-am oprit atunci când ne-a fost dat să decidem: Ce vreți să fiți, șarpe sau elefant?
Natura noastră de trădători, de speculanți de cea mai joasă speță, modificând organic statutul șmecherului ”dă București”, ne pune în situația penibilă de a ne da singuri șuturi în fund (în acest caz se poate citi chiar cur) doar pentru a bifa înțelepciunea proletară: ”Fiecare șut în cur e un pas înainte”.
Mai cu voie, mai de nevoie ne vedem puși în situația de a comenta tot ceea ce se poate comenta, dar și ceea ce nu cade să fie comentat, atâta timp cât starea de urgență s-a luat întru beneficiul nostru, a celor mulți, a celor câteva mii de semeni de-ai noştri băgați în carantină sau a celor aproape 20.000 de izolați la domiciliu, în intenția noastră de a ține virusul între corzi, de a-l încolții, împingându-l în abis, întru o grabnică dispariție.
Noi, la nivelul șuturilor, stăm bine.Chiar foarte bine. Nu ducem lipsă de acest tip de produs, fiind chiar dispuși să facem pașii din alergare, ceea ce înseamnă că suntem în stare să adunăm cât mai mulți pași, în aceeași unitate de timp.
Nu ne sperie întrecerea, competiția, cum de fapt nu ne sperie moartea mai mult decât anonimatul. Simțim un gol fundamental în partea ființei în care, de regulă, avem stivuită plăcerea de sine, mângâierea orgoliului, aroganţă de serviciu, ceea ce ne plasează în postura omului important, a omului de care depinde dacă nu soarta cuiva, atunci, cel puțin, starea vremii. De noi depinde dacă va fi Soare sau dacă va fi întuneric, astfel încât ne asumăm fiecare blocarea storurilor de la ferestre.
Acest tip de ”mici Dumnezei” ne dau importanța necesară detașării, a îmburicării, a blocării umerilor în poziția țeapănă, indiferent dacă stăm sub formă de statuie sau dacă ne mișcăm pașii în ritmul carelor de război ale străbunilor noștri.
Astăzi, nu oprim calul în galop, astăzi oprim avionul pe pistă anulându-i decolarea, doar pentru că s-a auzit un scâncet de tuse, iar comandantul avionului a strigat aproape instantaneu cu ultima silabă a scâncetului: Stop, motoare!
Suntem încordați la maxim?! Necunoscutul încearcă să se împrietenească cu noi, în timp ce nouă nu ne vine să credem că ”ucigașul” este mai docil decât un cățeluș. El este îngăduitor cu cei care acceptă joaca, devenind fiară, balaur față de cei care îi arată frica și fața schimonosită.
Coronavirusul Covid-19 este ceva ce nu am mai avut. Un fel de model nou de autoturism, încă ne dezvelit la prima sa prezentare. În jurul său, fotomodelele își mișcă lasciv și provocator trupurile sau părți din trup, încercând să păstreze atenția și curiozitatea sporite.
Noul virus ne îndepărtează unul de celălalt. Nu ne mai lasă să ne îmbrățișăm, nu ne mai lasă să ne atingem, să ne adunăm, să fim împreună. Din ce în ce mai singuri, din ce în ce mai îndepărtați unul de celălalt. Fără sport, fără cultură, fără emoția concertului sau a recitalului, din ce în ce mai lipiți de plasmele ce devin peste noapte singurele noastre ferestre spre civilizație, spre comunicare, spre informare. Va trebui să ne modificăm modul de adresare, oferind new media o șansă mai mare, atâta timp cât aceasta încearcă să ne obișnuiască cu gândul că este singura noastră șansă de a ne salva prieteniile vechi și de a ne face altele noi.
Între timp oamenii noștri politici sunt din ce în ce mai departe de aspirațiile noastre. Cred că la alegerile din acest an surpriză va fi nu alegerea partidelor din urmă, ci identificarea unei noi capacități de a alege. Vom alege, cred, nu ceea ce ni se oFeră, ci doar ceea ce ne reprezintă. Dar nu trebuie să uităm vorba lui Macron: Suntem în război!
ADI CRISTI