DE CE ESTE NECESAR SACRIFICIUL DE SINE

Începem să ne revenim. Nu vorbim despre relaxare fizică, ci mai ales despre relaxare mentală. Ieșim din coșmarul pe care l-am trăit, dar nu pe fondul descoperirii unui vaccin anti-Covid-19. Am reușit, așa cum era de așteptat, să punem obișnuința la treabă. Se poate spune, fără a greși prea mult, că noul coronavirus a fot cooptat în cercul nostru de cunoștințe, insistând vizibil asupra modalității de luptă dreaptă între medicii lumii și Covid-19, considerat de toți ca fiind unul dintre cei mai mari dușmani ai omenirii din acest nou mileniu III.
Vrem sau nu, trebuie să ținem cont de agenda de lucru a inamicului numărul 1. S-a mers pe bâjbâite în urma acestui inamic, încercând de la a-i pune piedică, și până la a-l lovi pe la spate fulgerător, fără însă a nimeri în plin. S-a constatat, de fiecare dată când am crezut că am găsit calea cea bună, că noul coronavirus reușete să scape, să treacă peste piedici, luându-și o altă înfățișare, ca și cum ne-a fost dat să ne luptăm cu omul invizibil, a cărei hologramă reușea să ne precizeze doar o falsă poziționare,acolo unde de fapt loviturile noastre, considerate a fi nimicitoare, s-au dovedit până acum simple frecții la un picior de lemn.
Ne place să ne atribuim victorii peste victorii, care să ne crească pieptul, care să ne strălucească meritele, uitând că, de fapt, între noi și virus este o cale ce nu se poate măsura în kilometri, în metri, milimetri sau microni, atâta timp cât infecțiile cu noul coronavirus nu ne crește în greutate, Din cei peste două milioane de infectați cu Covid-19, peste 200.000 de oameni au murit. Mulți dintre acești morți au murit pentru rămașii în viață să învețe ceva, să reușească să descopere ”Călcâiul lui Achile”, punctul vulnerabil, veriga slabă care să reuşească nimicirea noului coronavirus.
Cred că mult mai puternic decât vaccinul este o nouă atitudine pe care omul o poate arăta vieții. Trebuie să conștientizăm faptul că viața trebuie iubită, prețuită, luată în seamă, adusă în prim planul respectului nostru condescendent față de cei care respiră, cei care se mișcă, cei care aduc plus valoare timpului prezent.
Avem capacitatea unei astfel de disocieri între viață și moarte? Suntem pregătiți să separăm valorile vieții de pedepsele morții? Știm că moartea face parte din viață așa cum antimateria face parte din materie. În cel care există trăiește și cel care moarte. Trăim pentru a muri sau murim pentru că trăim? La această întrebare răspunsul poate fi explicit pentru starea în care am ajuns, confundând-o cu o mare fundătură. De fapt, ceea ce credem noi că este zid de netrecut, face parte din negura necunoașterii, ochiul opac de care ricoșează viitorul.
Nevoia noastră stringentă a ajuns să fie cumpătarea în asumarea responsabilității de a fi altruist, de a ne pune la dispoziția societății, spațiul din care se nasc eroii. A fi erou, paradoxal, nu este un lucru normal. Eroii nu sunt oameni normali, chiar dacă provin din rândul oamenilor normali. Formula de calcul apariției unui erou este: Un om normal + Un gest ieșit din comun, care face bine comunității.
Din această pandemie au ieșit din anonimat cadrele medicale, eroii zilei de azi, cei care au rezistat pe baricade până ce virusul i-a luat cu el, parcă mai feroce, mai hapsân decât a făcut-o cu ”bolnavii de rând”.
Lumea începe să se destindă. Să revină la forma ei inițială atacului noului coronavirus, made in China, paradoxal, singurul produs chinezesc fără a putea fi suspectat de contrafacere.
Omenirea, indiferent de ceea ce spun medicii, indiferent care sunt deciziile-lege din starea de alertă maximă, nu mai suportă lanțurile, restricțiile de mișcare, mirajul vacanțelor ale căror presiune devine din ce în ce mai greu de estompat de nevoia reală de distanțare socială.
Cu sau fără voia noastră, această nouă stare (distanțarea socială) este deja o soluție ce poate asigura rigorile centurii de siguranţă, comportându-se ca atare, prezervând avantajul salvării de la moarte ca funcție principală.
Această îndepărtare de comunitate, prin lărgirea spațiului intim, prin fixarea de noi funcții a distanțelor, va duce în primă instanță la o buluceală greu de evitat, aceea datorată reflexului condiționat al omului care este activat de rezerva sa inevitabilă de egoism, de acaparator, de animal de pradă, la urma urmei, care nu are cum să țină cont de nevoile reale și ale celui de lângă el. Altruismul nu este un sport de masa, el aparține doar acelei minorități dispusă să înțeleagă de ce este necesar sacrificiul de sine, în sensul unui altceva decât sanctificarea.
ADI CRISTI