24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Cântecul de lebădă s-a imprimat în mentalul colectiv ca fiind ultima prestație a păsării în această lume a celor vii. Grația tulburătoare a mișcărilor acesteia îți oprește respiraţia, chipul tău luând forma admirației inexprimabile prin orice alt limbaj de comunicare de la cel verbal la cel nonverbal. Mișcare ajunge astfel să fie, la rândul ei, limbajul universal, așa cum este și culoarea, sunetul, tăcerea.
O astfel de meditaţie m-a cuprins în momentul în care, rememorând, mi-am adus din recentele amintiri nefericiții noștri semeni ajunși în ghearele morții, imobilizați în paturile de la ATI, spațiu pe care noul coronavirus l-a transformat în antecamera morții. Puțini dintre cei ajunşi la ”ventilație artificială” au mai scăpat. În general lupta cu acest virus devine pierdută, dar nu din cauză de destin, de fatalitate, ci mai ales pentru că între noi și el încă există multă necunoaștere. Medicii, fără a-i acuza, au reacții controversate, diametral opuse, în ceea ce privește surplusul de oxigen pe care Covid-19 l-a cere! Suntem lăsați (oare de cine?) să rătăcim prin desert, să bâjbâim prin întunericul lăsat peste noi de această agresivă pandemie care a lăsat coronavirului Covid-19 să circule liber printre noi, de la unul la altul, blocându-ne în neștiința de a ne apăra din toate părțile, de unde, chipurile, ar putea să sară dușmanul de moarte invizibil.
Metoda găsită în imediata noastră apropiere a fost această distanțare fizică care să ne mențină la o distanță fără atingere, astfel încât să nu fie posibilă, nici contactul direct, nici inhalarea particulelor de salivă minuscule, antrenate de procesul vorbirii. Această distanțare fizică produce și o ingrate distanțare socială, ținându-ne departe de vechile noastre obiceiuri de a socializa, de a comunica, de a ne aduna în sălile de spectacol, baruri, discoteci, plaje, metrouri, amfiteatre, stadioane, biserici, petreceri.
Ajungem astfel să fim puși în situația însingurării, a unei autoizolări încă neînţelese, dar practice, demonstrând că poate fi singura formă de salvare a vieților celor implicați. Ajungem astfel, din alergare, să practice o paranoia imposibil de explicat, în condițiile în care nu ezităm să ne dezinfectăm ori de câte ori atingem ceva străin, păstrăm până la iritare masca chirurgicală pe față , evitând de cele mai multe ori spațiile aglomerate, evitând buluceala la rafturile în care există tentaţia produselor de mult căutate. Prin supermarketuri ne strecurăm unul pe lângă celălalt, ca niște umbre, încercând să nu ne privim în față, chiar dacă cu greu ne-am putea recunoaște cunoștințele.
Am pierdut deja reflexul vorbei la colt de stradă sau prin parcuri, comentariile sportive, politice sau despre femei au dispărut pur și simplu. Viața a devenit mai aspră, și-a pierdut elasticitatea comentariilor comise la gura halbei de bere sau pur și simplu în desfătările spiritual ale marilor noștri artiști sau creatori de frumos, fie că vorbim despre cuvinte, culoare, mișcare, sunet care ne mângâie (gâdilă) plăcut urechea.
Lipsa de socializare încă nu și-a arătat colții, încă nu știm ce fiară va naște, și cine-i va cădea pradă. Acum știm doar că ceea ce nu vrem să se întâmple se întâmplă, cu sau fără voia noastră.
Chiar și așa, în această stare de profund dezechilibru suntem încă dominați de o altfel de distanțare, încercate și înainte de Covid-19, aceasta fiind cunoscută sub denumirea distanțarea bunului simț. Aplicată în spațiul politic aceasta ar fi putut da magice rezultate, dacă, într-adevăr la situații extreme s-ar fi aplicat și măsuri extreme, cum ar fi aducerea la același numitor comun a discursului politic, astfel încât să existe o singură direcție în care să mergem toți, părăsind fireasca dispută politică pe mai târziu. Ideea de solidaritate, de unitate au fost pentru români, cel puțin, una din acele forțe care au făcut posibile minunile produse pe ultima sută de metri, evitând iminentele dezastre.
Noi, continuăm în spațiul politic să dăm dovada incapacității actualei clase politice de a-și bandaja rănile și de a strânge rândurile, chiar dacă nu trebuie uitat spațiul limită de siguranţă, de doi metri între indivizi.
Încetul cu încetul ajungem să fim mai inconștienți decât este definit termenul în DEX, astfel încât starea noastră incertă este transferată comunității, bulversând-o și mai mult, ajungându-se până la ridicolul repetării Învierii pe malurile mării.
Lacul lebedelor rămâne astfel, pentru trăitorii acestor timpuri, metafora blândă a morții, singura în stare să ne mai bucure într-o lume ajunsă să fie din ce în ce mai haină, lipsită de suflet, câinoasă în sălbăticia ei.
ADI CRISTI
