PROSTIA STĂ CU NOI LA MASĂ

Guvernul stă în genunchi. Nu ține capul plecat. A fost pus de CCR în genunchi. Poziția mimează așteptarea pedepsei, fără ca aceasta să surprindă și asumarea erorii. În pledoaria sa în fața CCR reprezentatul Executivului recunoaște că prelungirea stării de alertă avea nevoie de votul Parlamentului.  Se poate spune astfel. că Guvernul a supralicitat atunci când s-a dat de ceasul morții, semnalând ”abuzul parlamentar”, evident, încercat a fi decontat în contul oamenilor răi, a celor care vor răul poporului cu orice preț.

Acest schimb de mesaje, de replici, de argumente demonstrează necesarul echilibru al forțelor, astfel încât cine deține păuterea legislative să nu mai aibă dreptul de a avea și puterea executive. Despre puterea prezidențială, care este de fapt parte a puterii executive, ea operand anumite probleme ce țin de politic externă, precum și aceea de apărare a țării, având în directa sa gestiune activitățile serviciilor secrete și special, mult mai firesc car fi ca ea să aibă coloratura celor ajunși la guvernare, evitându-se astfel blocajele instituţionale.

Dacă ne uităm acum în curtea noastră constatăm că avem astăzi de gestionat o stare perfecta, un normal firesc al zilei, când opoziția guvernamentală deține votul majoritar în Parlament, iar Puterea Prezidențială este produsul politic al celor ajunși la guvernare.

Chiar dacă forțele politice nu s-au obişnuit încă cu acest dar, cu acest cadou oferit pur și simplu ca rezultat al disputelor ”fără cap și fără coadă”, dintre actuala guvernare și actualul legislativ, ar trebui să conștientizăm că este timpul chemării în cazarmă a gesturilor agresive, meditând mai mult spre reacțiile de cooperare, de dialog constructiv, de speculare a acestui echilibru care sancționează imediat orice abatere de la legalitate, atât de tentantă pentru cei care sunt îndreptățiți prin lege să gestioneze puterea executive, să se ocupe cu împărțirea resurselor.

Paradoxal, situația de astăzi (atât de hulită de forțele politice de toate culorile  din policromia timpului prezent) este singura garanție oferită capitalismului încă sălbatic că legea a ajuns să fie securizată, cum nici o altă formula nu i-o poate acorda. Mobilitatea politică, nervozitatea de pe scena politică, absurdul de ambele maluri (ale Puterii și Opoziției) vin să ne provoace la agresiuni verbale asupra celui care decide în numele celor mulți, conform prerogativelor părților Puterii, Guvernare și Opoziție.

Curtea Constituțională a României are o misiune pe cât de ușoară, pe atât de importantă, în a arbitra in extenso tot ceea  ce se întâmplă în țară, dovedindu-se a fi singurul arbitru care mai este luat în seamă, atâta timp cât Președintele Klaus Werner Iohannis se dovedește a fi în continuare un factor perturbator al echilibrului politic, atât de necesar pasului înainte, ieșirii din ambiguitatea servile, „voi m-ați ales, eu decid în primul rând pentru voi”.

Haloimesul creat pe scena politică a țării stă la baza lipsei de profesionalism a tuturor celor care s-au amestecat în funcţionarea instituţiilor statului, fără ca să aibă acel minim de cunoștințe sugerat de nevoia de a stăpâni țara în limitele impuse de lege. Astfel, a fost posibilă aducerea în Parlamentul României spre validare a unei Hotărâri de Guvern care, după o astfel de „intervenție nefirească” s-a pierdut posibilitatea contestării acesteia în Justiţiei.

Fără doar și poate, aceste tipuri de erori guvernamentale / parlamentare ar trebui să cheme la bară și pe acei vinovați, dar nu pentru a da explicații, cât mai ales pentru a-și primi pedepsele pe măsura dezastrului pe care l-au produs.

Lipsa de responsabilitate, de asumare a acesteia de către cei care au produs efecte în spațiul public, devine dușmanul nr.1 al stabilității, ceea ce ne pune în penibila ipostază de a sluji prostia cu bani publici.

Totul devine, astfel, posibil, mai ales în condițiile în care imposibilul nu mai este atât de hulit, nu mai este atât de des trimis acasă,  ajungând chiar să ne întovărășească în cele mai selecte spații ale Puterii.

Se poate spune că prostia stă cu noi la masă, fără ca să supere pe cineva, găsind scuza că și prostul este om și dacă este om, nu avem nici un drept de a-l discrimina. Mult mai interesantă ne pare, în acest caz, ajutorul pe care ar trebui să-l acordăm prostului, pentru a fi redat societății, repus în drepturile firești ale celui care are șanse egale cu toți semenii săi.

ADI CRISTI