24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
A început școala?! Și da și nu! De fapt, școala a început, indiferent de scenariu. De la normalitatea verdelui la noutatea izbitoare a roșului, fără a ne speria trecerea prin galben.
Și totuși…unde a dispărut farmecul real și tradițional al unui început de școală cu clopoţel, flori, îmbrăţişări, discursuri, povești, povestiri…Multe povestiri. Multe, multe povestiri, spuse ”dintr-o bucată”, pe nerăsuflate, cu acea nerăbdare care te furnică din creștet și până în tălpi.
Acest tip de realitate a rămas (cel puțin pentru o perioadă… nedeterminată) de domeniul trecutului. Nu mai este de actualitate. Acum suntem dominați, prin atacurile directe, de cele trei momente impuse: distanțarea fizică, masca, spălatul pe mâini cu insistență și mult săpun. Acum suntem din ce în ce mai atenți la verbul a proteja. Nu mai este vorba despre un exces de precauție, nu mai suntem dominați de lașitatea celui care suflă de trei ori înainte de a înghiți o data, fie și o linguriță cu iaurt. Avem sau nu avem treabă, începem să fim din ce în ce mai atenți la comunicare. Suntem dominați de această știință pe care nu am prea luat-o în seamă, considerând că dacă știm să vorbim, dacă știm să ne exprimăm, este echivalent lui a comunica, pentru a ne face și mai ales pentru a convinge că ceea ce spunem că facem noi este de fapt și ceea ce trebuie să se întâmple.
Din 2020 școala începe altfel. Trebuie să fim convinși că în viața noastră a mai intrat cineva, pregătit de acea interacțiune în care online-ul s-a transformat din broască în cel care decide, în cel care salvează, devine de fapt ”omul păianjen” care vine să facă o nouă ordine în viața noastră atunci când viața era într-un mare pericol.
Tot atunci această nouă fereastră deschisă din prezent către viitor s-a dovedit a fi șansa noastră de a privi următorul răsărit, dar și binecuvântarea de a fi părtașii apusului, care ne ține de mână.
A fost o imagine numită tabletă sau smartphone, laptop sau chiar calculator cu ajutorul cărora reușim să trecem peste această aparentă barieră a lucrului imposibil. Astfel, putem să fim prezenți și acolo unde doar cu gândul am ajuns. Putem fi în clasă, la școală, chiar dacă nu am ieșit din casă. Putem vorbi cu cineva, pe care nu l-am cunoscut sau cu profesorii noștri care ne pun întrebări, iar noi nu suntem scutiți să le răspundem.
O astfel de stare ne permite, cel puțin astăzi, să mergem mai departe. Să ieșim din acea izolare bezmetică care ne-a produs numai dezamăgire, dezorientare, lipsă de măsură, o amestecătură grobiană din care doar amețiți am reușit să ieșim.
Avem nevoie de această ”punere la punct”, de această recuperare a inteligenței, dar și a spaimelor noastre ordonate și pregătite să-și reia activitatea de „pază bună care trece primejdia rea”.
Avem nevoie de Învățător mai mult ca niciodată. De acel Domn Trandafir care ne-a demonstrat că școala este o catedrală, în a cărui interior ne regăsim copilăria, mai ales, dar și speranța a ceea ce am reușit astăzi să ajungem sau mâine, poimâine…
Există un avantaj reciproc în această ecuație, noi și școala. Avem și are nevoie de noi, așa cum avem și are nevoie de școală. Există o interdependență greu de ignorant, greu de anulat, greu de simplificat.
Nu vorbim doar despre instituţii, atâta timp cât acestea sunt producătoare de spirit, asemenea bisericii neamului.
Te poți ruga în catedrală, dar și în deșert. Poți învăța la tablă, dar și în gând. Poți învăța în tăcere, dar și în zgomotul impetuos al trecerii timpului. În ultima vreme am fost obișnuiți cu acel concept de formare continua, astfel încât niciodată să nu spunem că ceea ce a fost de învățat am învățat în ultimul an de facultate. Pentru a fi pregătit, pentru a da crezare permanentei vieți, care continuă perpetuu să ne fascineze, să ne provoace, să ne ajute să fim în măsură să dăm răspunsurile adevărate, avem nevoie de școală sub diversele ei forme, astfel încât să nu mai credem că școala se termină atunci când iese profesorul din clasă, atunci când clopoțelul sună a recreație sau a sfârșit de an școlar.
Cu siguranță că va mai fi următorul an școlar. Cu siguranță că va mai fi o zi de azi, când ne vom convinge singuri că nimeni nu ne poate lua școala, nimeni nu ne poate ține departe de ceea ce suntem predestinați să fim. Permanenții școlari ai nevoilor noastre de a ști, de a fi conectați la viața care a sărit peste carul cu boi și a nimerit în zona teleportări. Urmează stația Noului An școlar, adică a pasului spre viitor. A pasului care contează.
ADI CRISTI
