NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ A MURI VREODATĂ

La omul sărac nici boii nu trag. Peste noi a început să cadă toate relele din lume. Pandemia se pregătește de „tăierea moțului”, gerul ne dă târcoale, viscolul deja ne-a întors pe toate fețele, zăpada și-a intrat în rolul iernii ”ca în poveste”, chiar dacă peste tot pe unde curg râurile țării se joacă sceneta cu viiturile, luându-ne întreaga agoniseală de o viață de om, cu cadre tragice în care cel trezit buimac din somn de năvălirea apelor constată că a rămas doar el cu budigăii, în cel mai fericit caz.
Și pentru că nu era destulă pedeapsa peste toate aceste impresii decupate din Natură se mai adaugă și ravagiile pe care noua guvernare începe să le producă, oferindu-ne o distorsionare de mesaje, o ceartă în mijlocul străzii a celor care se simt sau se descoperă a fi atacați de colegii lor de partid sau de adversarii politici, astfel încât statutul de victimă să fie un rol comun tuturor celor care au fost desconsiderați sau pur și simplu uitați.
Cunoscând ”rolul sării în bucate”, președintele tuturor românilor liberali nu ezită ”să pună sare de rană” astfel încât țipătul de durere să fie mai amplu, mai plenar, mai de Doamne ajută, fără ca cineva să repete a doua oară întrebarea: ”Dar cu mama ce-ați avut?”
Țara noastră încă se mai numește România. În ea trăiesc și mor foștii oameni ai muncii, printre care încercăm fiecare să ne recunoaștem. Am fost pedepsiți sau premiați să ne naștem înainte de vremurile astea bune, să fie cineva care să explice la tablă care sunt diferențele între varză și capră, de ce rândurile la existență erau mai benefice decât salivarea în fața vitrinelor pline. Cei care vin de dincolo de vremuri sunt și cei mai incomozi adversari ai credibilității celor ajunși astăzi la Putere, deconspirându-le mesajele emblematice ale formulării: „Mai bine decât acum nu ne-a fost niciodată!” Mirajul timpului care va veni continua să țină loc de mărețele realizări pe care le vom obține ”umăr lângă umăr” și nicidecum să ne imaginăm că putem fi împreună fiecare pe cont propriu.
Sunt momente din viață când a fi împreună este mai important decât a fi separați pe culmile succesului. Legea supremă, Constituția României, ne aduce aminte de fiecare data că suntem un stat social, că avem obligația morală a solidarității cu semenii noștri.
Această modalitate de a invoca legea nu ca pe o pelerină acoperitoare, cât mai ales sub formă de justificare a cadrului legal este completată de credința fiecăruia dintre noi care ne îndeamnă să ne iubim aproapele cuprins în iubirea dumnezeiască.
Suntem un popor creștin în marea sa majoritate, un popor nu doar cu frică de Dumnezeu, cât mai ales un popor decis să-și asume soarta în propriile sale mâini.
Căderile din jurul fiecăruia dintre noi nu ar trebui să ne intimideze, ci să ne mobilizeze, să ne scoată în față pieptul dezgolit, oferind timpului prezent imaginea luptătorului, a celui care este decis să se sacrifice pentru drapelul pe care îl ține în mână. Sub semnul tricolorului pot fi derulate cele mai profunde cuceriri, dar și cele mai de ținut minte jertfe pentru țară.
Se spune că eroii se nasc din întâmplare, de cele mai multe ori prin acţiuni ne premeditate, de genul: „M-a trimis mama după pâine și am nimerit în încleștarea stradală, dintre șenilele tacurilor și puhoiul de oameni luat la vale!”
Astăzi, la 31 de ani de la Marea dezmeticire stăm și ne privim în fotografiile timpului, speriindu-ne când suntem deciși să constatăm cât de naivi am putut fi, ce decizii greșite am luat în numele libertății de a fi și altceva decât anonimul, masa de oameni sub formă de turmă.
Per total, imaginea României acestui început de an 2021 încearcă să fie o replica profundă data Apocalipsei, o învălmășeală de tragedii, foc, îngheț, urlete, țipete, strigăte de ajutor și peste toate acestea fețe schimonosite, de ură, dar și de neputința de a mai respire un aer care nu mai este de respirat. Un aer ars, ucis, rămas doar scheletele aerului de munte. Un astfel de aer rașchetează plămânii, dându-ne neșansa de a pierde lupta cu viața sau de a ne ridica la ceruri cu ochii deschiși, pentru a nu mai greși încă o data drumul.
Peste toate aceste priviri există România, țara peste care Luceafărul își desface aripile, pregătindu-se să rostească: ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, pentru ca mai apoi să ne îndemne: Acum cu toții, împreună: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!
ADI CRISTI