Am ieșit din nou la drum drept. La drum drept, cu orizontul ca limită a ochiului liber. La acel drum pe care tot încercăm să ne descoperim viitorul astfel încât marile noastre întâlniri repetate cu Divinitatea să reușească, poate o data, să ne facă să înțelegem cât de utili putem fi, mai ales în astfel de momente de mare curățenie sufletească. Sărbătorile Pascale fac parte din acel examen în urma căruia suntem chemați la acea împărtășanie ce ar trebui să lase urme adânci în conștiința noastră atât de încercată și de bulversată în tot restul anului. Avem nevoie de libertatea de a alege în primul rând în favoarea noastră, fără însă ca această libertate să acționeze împotriva aproapelui nostru.
Vrem să fim luați în seamă de viață, vrem să ne construim visele prin proiecții reale pe timpul prezent, în spațiul pe care suntem deciși să-l gestionăm în contul libertății de a ne simți împliniți, nu doar sub formă de lecție de democrație, cât mai ales ca o oportunitate pe care nu dorim să o ratăm.
Ne place să credem că suntem deasupra oricărei bănuieli, că suntem de fapt expresia a ceea ce ne reprezintă „în cuget și-n simțiri”, că nimeni nu ne poate dicta ceea ce noi nu am rostit, așa cum nimeni nu ne reprezintă, atâta timp cât efectele devin otrăvuri mortale, care pur și simplu ne fracturează viața cea de toate zilele.
După trei zile de întâlnire cu Divinitatea, după trei zile de umilință și plecăciune, de îngăduire și milostivenie încercăm să revenim din nou „pe uscat”, să ne apropiem la acea distanță de siguranță în care viața se desfășoară, chipurile, în beneficiul nostru.
Întâlnirea noastră biblică ar fi de îngăduit să ne facă părtașii textului sfânt în care toate întrebările și lipsa de răspunsuri să ne facă demni de pedeapsă, oricare ar fi aceasta. Dumnezeu Tatăl și Fiul dau seama tuturor provocărilor prin care Iisus Hristos ne-a demonstrate că prin asumarea patimilor se poate trece din ființă în neființă pentru ca, mai apoi, să existe acea Înălțare de care a avut parte doar Fiul lui Dumnezeu, cel care a fost pedepsit pentru ca omul păcătos să mai primească o șansă de reabilitare. În lumea de pământ, de la baza rădăcinilor prin care crește păcatul revine dezordinea și prostia, aroganța și bezmetica atitudine în urma căreia nimic nu mai poate să invoce dreapta măsură, cale prin care se poate merge cu siguranța pașilor reprezentativi, dar și demni de urmat.
Avem nevoie de acel exemplu, în spatele căruia să se miște lumea, să fim învățați cu exemplul de urmat, astfel încât și la nivelul nostru, de păcătoși antrenați, să fie posibilă o anume Înălțare, chiar dacă aceasta nu ne eliberează de moarte, ci pur și simplu ne aduce în starea aducerilor aminte veșnice, de genul faptelor nemuritoare, care ne mențin în viață numele peste secole sau chiar peste milenii.
Până la Iisus Hristos și până la Dumnezeu mai există sanctificarea acelor suflete care ar reuși să mărească mulțimea de sfinți, astfel încât să ne dea acea speranță a binelui prin dragoste dumnezeiască, prin sacrificiul pe care fiecare este în stare să-l facă în contul dragostei divine. Aceasta reprezintă de fapt forța pe care credinciosul o adaugă credinței, fără de care nimic nu ar putea exista, nimeni nu ar putea să se apropie de taina care ne apără.
Fără a fi înțeles greșit, trebuie să recunoaştem că ne-am pus umărul în ușa care riscă să ni se închidă în nas, atunci când ”marea salvare” de care am fost invitați să ținem cont, nu devine altceva decât o pedeapsă din ce în ce mai greu de gestionat. Suntem pedepsiți să suportăm greșelile noastre, dar nu fără drept de apel, ci pur și simplu forțați să înțelegem că ceea ce depinde de noi este de fapt și ultima încercare, ”ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Din tot acest haloimis ies la iveală mâlul orgoliilor politice care nu fac altceva decât să gripeze bunul mers înainte, când acest ”înainte” este raportat la cel care împinge mai tare, cel care are obrăznicia mai mare.
Am trecut peste ciocnitul ouălor și a rămas ciocnitul intereselor politice, aceste ”ouă” mai tari decât Babele.
ADI CRISTI
