Ascult cum mă pătrunde briza
ca un foșnet de rochie dezbrăcată
șansa nopții de a-și însuși
formele tale
devine una cosmică
de parcă s-ar vărsa întunericul
în tiparele trupului epuizat
mângâierilor…
Te găsesc în cele din urmă
sub umbra mea de felinar
de alee pierdută sub frunze
sau chiar
sub umbra unui alt copac
o bancă pe care nu am stat niciodată
și care nu avea cum să existe
în mijlocul valului
(chiar și așa
pregătit să se întoarcă la mal…)
Exiști fără nici o demonstrație
lămuritoare
așa cum există această scrisoare
din care nu prea aflăm
multe lucruri
atâta timp cât apa oceanului
a reușit să ne-o întoarcă
pagină albă
nescrisă, neîncepută, neprihănită
hârtie
găsită pe locul trupului tău
peste care s-a vărsat întunericul
așa cum se mai varsă răsăritul pe cer.