Iubito

(de mult nu ți-am mai pus așa)

culoarul pe care alerg

se face din ce în ce mai strâmt

începe să aibă lățimea unei linii

și mai apoi lățimea unui fir de ață

neagră, albă sau roșie

țin minte că mi-ai spus:

– Culoarea nu contează

cum contează lățimea!

 

Și înălțimea este standard

de doi metri, nu mai mult

(mai ales când vorbim despre adâncime)

 

 

Lățimea este singura dimensiune variabilă

dar nu înspre plus, ci înspre minus

mai ales când

culoarul pe care alerg

se face din ce în ce mai strâmt

 

Ajunge să nu mă mai încapă

să alerg pe lângă

să fiu mai mult decât e spațiul

să revărs ca o apă clocotită

Sunt mai mult decât ar trebui să fiu

o dâră, o urmă subțire, subțire

atât cât să se strecoare pe sub ușă

sau mai exact

prin deschizătura gropii

lăsată așa pentru aerisirea

de dinaintea zăpezii.

 

Iubito,

(de mult nu ți-am mai pus așa)

fii mândră de mine

am reușit să am o părere de trup

ușor de strâns, ușor de păstrat

numai bun de pus pe un mosor

să fiu bobinat…

 

 

Adunat și rânduit spiră peste spiră

cum cărțile le-am așezat împreună

pe rafturile crescute sub formă de pereți

de casă, de cartier, de oraș și de țară

de când am tot refuzat să ies

dintre coperte…

 

În cele din urmă

am uitat să dau pagina

să mă răsfoiesc

cum altădată aș fi uitat să respir

să-mi iau aer din cer

uitând cum ar fi trebuit să mă deșir.

 

Iubito

(de mult nu ți-am mai pus așa)

dezleagă-mi umbra și dă-mi aripi

să mă pot desprinde prafului

de mucava.