Când am înțeles că nu pot fi singur

Cosmosul mi-a făcut complice cu ochiul

 

cu pătura boltei stelare m-a acoperit

chiar dacă în mărime naturală

acesta era o batistă, un timbru

sau cine mai știe ce parte infinitezimală

ar fi putut să fie)

dacă va trebui să mă măsor cu Infinitul

 

Stau și gândesc cu creierul meu

(de un kilogram și ceva sau poate mai mic)

cum mai pot să definesc singurătatea

când nimeni nu mai este singur

în această aglomerare sufocantă de stele

de planete, de lumi împietrite

în care nimicnicia noastră

are știința că doar la noi

mișcă viermele din măr

și șarpele, ispititorul

cel care ne-a dat voie la păcat

 

Dincolo de el am devenit visători

din ce în ce mai rupți de realitatea rece

și abisală

care ne dă voie la blasfemia de a fi

egalii Universului

doar pentru că am reușit să învățăm

să mințim, să fim mai sălbatici decât fiarele

și mult mai sensibili decât ni s-a arătat

că poate fi

întoarcerea capului tău

înspre cel care te-a strigat pe nume

pe când stelele continuau să cadă

la picioarele următoarei umiri:

de ce pleoapele tale îți închid ochii

acoperindu-i

cum doar dezastrele din univers mai sunt

neluate în seamă

din această prea multă singurătate pulverizată din sparay-ul stelar Chanel?