LECȚIE DE DEȘTEPTARE PRIN POEZIE

Adi Cristi

Iașul cucerit de poezie. Poate fi o întâmplare frumoasă pentru toți cei care încă mai cred în superioritatea cuvântului simțit în fața cuvântului strigat.  Cearta mizeră din suburbiile politicii românești se descalifică în fața rostirii celor care cunosc în profunzime sufletul cuvintelor spuse, nu pentru a certa, nu pentru a lua la rost, ci pentru a pansa singurătăți, pentru a simți că ceea ce se rostește doare sau bucură, zidește sau înalță.

Poezia scoate în stradă lumea, care nu dorește decât să asculte. Poezia nu ceartă pe nimeni, poezia nu ia partea nimănui, poezia este doar acel echilibru al dansatorului pe sârmă, cum de astfel este starea de imponderabilitate a gestului pe care femeia îl face în mișcarea ei amplă de a-și aranja părul în imaginare bucle.

Poezia nu taie, nu omoară, chiar dacă se spune că poezia este arma cea mai de temut a singurătății. Prin intermediul ei se poate ajunge și dincolo de suferință, cum se poate ajunge și dincolo de lumea aparentă, superficială, plină de ezitări și de întoarceri de situații. Instabilitatea naște, la rândul ei, dezechilibre greu de gestionat, greu de ameliorat, atâta timp cât poezia nu vorbește decât pe limba superiorității tăcerii asupra strigătului. Este ca și cum ai încerca să aprinzi focul cu un jet de apă.

Poezia, se spune, poate să nască galaxii, așa cum un singur vers poate să nască planete. Poeții sunt făuritorii de drept ai Universului. Versul lui Homer, de exemplu, încă mai lucrează la nașterea unei noi planete, așa cum și versul, de mai târziu, al lui Eminescu este pregătit să descopere un nou astru pe harta înaltului și a necuprinzătorului.

Forța gândului creator este una dintre cele mai nebănuite energii ce pot să schimbe lumea, o pot îmbogății, creând noi dimensiuni, noi geografii variabile, greu de imaginat cu aceeași minte pământeană, cu care contemporanii poeților încearcă să se lase uimiți, impresionați, fascinați.

Poezia față în față cu trecătorul poate fi asemuită cu un răsărit de Soare față în față cu acea pereche de îndrăgostiți uitată în peisajul matinal, alături de numărul de la casă, care se mai ține într-un singur colț sau de lampadarul de la poartă, încă aprins de starea de odihnă a celor prădați de visele unei nopți terminate.

Nu poți să ieși din cuvânt oricum, nepăsător sau neglijent îmbrăcat, chiar și numai pentru că din cuvânt se iese ca dintr-o grădină, în care florile știu să înflorească în ordinea admirației celui care, la rândul său, știe ce înseamnă să oferi flori.

Există, trebuie să recunoaștem și să ne asumăm această interpretare, șansa fiecăruia dintre noi de a ne ține aproape sufletul împovărat de timpul care se adună, care se adună în stiva necontenit de mare a vârstei. Avem nevoie de numărătoare nu pentru a ne dezmeticii, nu pentru a ne face de lucru prin preajma oamenilor simplii, gândind că astfel imaginea noastră va fi cuceritoare prin cucernicie, ci pur și simplu avem nevoie de această respirație firească a tăcerii, prin forța căreia reușim să punem în mișcare gestul de a primi veșnicie, alături de merele care ne aduc aminte de ispită și de păcatul mărturisit.

Poezia scoasă în public este un fel de spovedanie înzestrată cu forța necesară iertării greșelilor noastre și a greșiților noștri”.

Avem nevoie de poezia chiar dacă mulți dintre noi nu știu că ceea e au nevoie cu adevărat este poezia. Mulți fug de poezie, o consideră doar poezie, fără a reuși să pătrundă în intimitatea creației, nașterea mesajelor care transced unei lecturi banale și triste.

Poezia are nevoie de cititori, de ascultători, dar, mai ales, are nevoie de spațiul eternității pentru a-și demonstra nemurirea, rezistența în timp, forța identității care o ține trează, pregătită oricând să fie recitată de o altă gură, de o altă inimă, de o altă sensibilitate, de o altă femeie, de un alt bărbat.

Poezia ne poate schimba în bine, așa cum o pedeapsă aplicată la timp poate servi societății sub formă de lecție de deșteptare. Evident, o lecție de deșteptare prin poezie. În cazul nostru este vorba despre ”Poezia la Iași”. 90 de poeți au ajuns să cucerească inimile ieșenilor, locuitori ai Capitalei Europene a Culturii, înainte ca oficialii să confirme această evidență.